Revenirea pe meleaguri mai puțin umblate

Totul a început în anul 2018, când, după eventul GeoQuest de la Alba Iulia am plecat să vizităm județul Alba. Așa am ajuns, pe bâjbâite ce este drept, deoarece nu am găsit nicăieri ceva, o hartă, panouri care să ne indice drumul corect spre satul Geamăna, ci doar google maps care ne arăta un drum spre locația dorită. Ați spune că este suficient, dar nu este, credeți-mă.

Atunci, impresionați de locurile văzute, am populat zona cu cache-uri, în încercarea de a ajuta, cumva, ca zona să poată fi văzută de mai mulți oameni până nu dispare de tot sub sterilul

Timpul a trecut, cutiile au fost căutate. Astfel am aflat că peisajul s-a mai schimbat între timp, lucru ce a dus la dispariția/ distrugerea anumitor cutii. Nu ne-a lăsat inima să le arhivăm iar după mai multe amânări de planuri, am reușit să mai facem încă o dată traseul pe care în urmă cu 5 ani l-am străbătut.

Acum ne-a fost mai ușor să ajungem la biserica din satul Geamăna. Venind dinspre Alba Iulia, în satul Lupșa este o intersecție cu o stație de autobuz și un indicator care ne arată/ îndeamnă/ informează despre muzeul etnografic „Pamfil Albu”. În această intersecție am făcut dreapta și am urmat drumul drept.

 Dacă ați trecut de/ pe lângă biserica  din Poșogani, sunteți pe drumul cel bun. La prima intersecție care ne-a apărut în față am făcut dreapta. Am părăsit asfaltul și am luat drumul de țară. În momentul în care am văzut panta cu denivelările făcute de apele provenite de la ploi am știut că urmăm calea ce duce spre satul Geamăna. Ușor, fără să ne grăbim am parcurs drumul ce înconjoară lacul toxic de steril. Ajunși la baraj am coborât pe drumul Curmătură-Bârzan-Lunca. De aici totul a devenit mai simplu, mai prietenos deoarece Waze, Google Maps, indicatoarele îți spun cel mai ușor/ scurt drum spre casă/ destinația dorită.

Totuși să revenim la povestea noastră. Ajunși la viaductul care desparte drumurile același mesaj de disperare al oamenilor ne întâmpină din nou „Nu uitați Geamăna!, Salvați Roșia Montană”. Un desen stă martor dezvăluind atrocitățile persoanelor avare de putere. La prima vedere pare o frunză, pe jumătate verde, semn al vieții, al speranței, pe jumătate roșie, semn al morți, al dezastrului din zonă. Dacă stai și privești mai atent poți vedea munții care odată erau verzi și emanau viață, acum sunt îmbibați de substanțe toxice emanând moartea înceată a acestora. Imagine a ce-au fost odată se poate vedea în reflexia apelor lacului.

Suspinăm și mergem pe viaduct pentru a verifica cutia, Pe Viaduct, dacă este în condiții bune. Nu, nu este. Cutia, probabil a dispărut fiind înlocuită de altcineva, totuși cuiva îi pasă, deci, există speranță. Punem o altă cutie, facem o ședință foto pe cinste din toate unghiurile. Peisajul cu satele lăsate în urma noastră erau înconjurate de ceața groasă. Pe partea opusă a viaductului priveliștea ne arăta ce urma să vizităm, curios totuși, aceasta nu era învăluită de ceață.

Urcăm în mașină și ne îndreptăm spre cutia „Un loc”. Ajungem aproape de locul comorii ascunse și vedem că o bucată de drum este surpată, autoritățile fiind nevoite să sape în deal pentru a mări drumul. Cât va rezista drumul până să se surpe din nou vom vedea cu timpul. Spun asta pentru că lângă deal este o mai di-ta mai băltoaca care se pare că este destul de adâncă. Trecând cu mașina printr-o parte din baltă, mașina s-a lăsat îngrijorător de mult într-o parte.

Cutia nu a mai fost nevoie să verificăm dacă este la locul ei deoarece aceasta se afla în porțiunea care a fost ruptă din deal. Așadar am căutat un nou loc. L-am găsit și aveam chiar cutia perfectă pentru acesta. Cutia am pus-o înainte de porțiunea surpată, pe partea opusă a lacului, bineînțeles.

Am mers mai departe la cutia Satul Geamăna, loc care marchează fostul sat Geamăna din care se mai vede doar turla bisericii. Aici Waze-ul mi-a recomandat să fac la stânga pe un drum în care nu recomand să băgați mașina. Drumul se poate parcurge dar numai la pas. Am continuat să mergem pe drumul de contur din jurul lacului. Deoarece știam de data trecută că mai este o potecă ce duce mai aproape de platforma de unde se poate vedea biserica și totodată de locul unde ascunsesem acum 5 ani un cache pentru a marca locul. După ce am trecut de noua biserică a satului Geamăna, ridicată pe partea opusă a lacului, mai sus de drumul de contur Știam că suntem aproape de vechea biserică inundată. De când am fost noi s-au mai făcut niște schimbări. Acum pe poteca care duce la biserică există un panou cu accesul interzis (pentru mașini), iar ca să se înțeleagă mai bine sensul indicatorului s-a mai construit și un gard care împiedică trecerea autovehiculelor dar făcut în așa fel încât omul să poată trece. Ingenios.

Am parcat mașina la umbră, am luat cele necesare înlocuirii cache-ului vechi și am pornit la drum. Mezina a fost foarte încântată de trecerea gardului nerăbdătoare să exploreze.  Mare ne-a fost mirarea când într-un final am văzut turla bisericii. Dacă acum 5 ani se vedea o parte din turnul bisericii și tot acoperișul, ei, acum din biserică se vede doar partea subțire din turla bisericii. Nu suntem buni matematicieni, dar ne-a speriat cât steril au putut să reverse în lac în decurs de 5 ani, ținând cont că suprafața totală a amplasamentului este de 100ha, acoperind aproximativ 1,5-2 m din turnul bisericii în tot acest timp.

Mezina văzând turla bisericii inundată m-a strigat cu lacrimi în ochi: „Mami! Uite! Doamne este blocat! Hai să-l ajutăm! Haide mami!”. Am încercat să o liniștesc spunându-i trist că mami nu poate să-l scoată de acolo pe Doamne. În tot acest timp, de sus de pe albastrul cerului se aude un avion. „Uite mami, avionul! Și el încearcă să-l salveze pe Doamne dar nu poate! Vezi mami, nu poate! De ce nu poate?” exclamă mezina. Cu un nod în gât am încercat, cât am putut, să îi explic unui copil de 3 ani și jumătate că mami nu poate repara/ salva chiar tot. Nu prea a fost fericită de răspunsul meu.

În tot acest timp, partea masculină a echipei Issa Șyșaa căuta un loc nou pentru a înlocui vechiul cache. Pentru a scăpa de presiunea mezinei am dat repede fuga pentru a ajuta la amplasarea noului cache. Click, click, poze peste poze, notez în agendă noile coordonate, ajut la strângerea ustensilelor și ieșim din pâlcul de copaci.

Mai admirăm încă o dată turla bisericii întrebându-ne dacă data viitoare când vom reveni vom mai avea ce vedea…..

Încercând să înlătur tristețea ce ne apăsa, în timp ce urcam panta ce ducea la mașină am constatat, copil fiind îmi doream să  umblu cu o servietă în mână și un dosar în cealaltă mână. Eh, „Ai grijă ce îți dorești”, spune o vorbă românească, „deoarece poți primi mai mult”. Ce mi-am dorit și ce fac astăzi…… poza de jos prezintă prezentul de astăzi, dosarul și servieta mea.

Plecând mai departe am trecut pe lângă o casă locuită. Semn că ne apropiem de locul în care acum 5 ani a trebuit să trecem cu mașina prin pârâul ce varsă sterilul în lac. Hopa, surpriză! Astăzi am avut surpriza de a trece peste un pod ce a fost ridicat deasupra pârului ucigător.  Ușor fără să ne grăbim, deoarece chiar dacă este pod ridicat să nu credeți că este făcut „ca la carte”. În timp ce-l treceam vedem o conductă din care se revarsă o substanță albă ce răspândește în jur miros de carbit iar din deal coborând un pâriaș cu apă roșie.

Ne oprim la următoarea cutie, Apă sângerie. De aici, în urmă cu 5 ani, se putea vedea lacul cu apă roșie. Astăzi, spre surprinderea noastră lacul este verde. Hmmmmm, oare ce s-a întâmplat? O întrebare la care nu am primit răspuns. Verificăm cutia, este la locul ei, totuși hotărâm să o înlocuim cu ceva mai special. Zis și făcut.

Ajungem și la locul de unde se putea vedea lacul cel roșu, astăzi acesta fiind verde. Dacă nu vedeam cu ochii noștri nu am fi crezut dacă cineva ne-ar fi povestit de diferența de nivel al lacului respectiv al culorilor.

Panoul care semnala teritoriul fiind al Poienii Roșii era demult rupt și mutat odată cu cutia noastră. Astfel am fost nevoiți să cercetăm zona și să găsim un loc mai „safe”, ironic, știm. Astfel încât am înaintat iar la prima curbă a drumului am găsit pe partea opusă a lacului un loc pe care l-am considerat „safe” pentru cutia noastră, atât din punct de vedere al oamenilor curioși cât și al lacului. La fel ca și la celelalte cutii, am luat coordonate noi, am făcut poze pentru spoiler și ne-am urmat cursul drumului. Nu mare ne-a fost surprinderea când am văzut o altă casă inundată, semn că indiferența nu doare.

Înaintând ușor, deoarece amintim că drumul este off-road, pe piatră spartă sau drum de pământ, urmărind să vedem biserica din satul Vința.

Data trecută apa ajunsese aproape de temelia bisericii. Surpriză!!! Nu mai vedem biserica! Am tot căutat, cu privirea, de pe malul opus al  lacului de unde văzusem și data trecută biserica. Nimic. Am crezut că s-a îndesat vegetația, poate chiar să o fi scufundat și pe ea, ceea ce ne era cam greu de crezut. Ajungem la intersecția drumurilor, facem stânga pe lângă lac, nimic, nici o biserică. Oprim mașina lângă poteca care ducea odată spre biserică. Într-adevăr biserica lipsea. Tocmai atunci trecea pe lângă noi o fată care împingea la o bicicletă semn că se pregătea să meargă în satul vecin. „Nu vă supărați, ați putea să ne spuneți ce sa întâmplat cu biserica de aici?”, întreb eu. Fata ne zâmbește trist și răspunde cu dor în voce: „A fost strămutată la muzeul de artă din Sibiu, acum 4 ani!”. Of Doamne!, ne spunem în sinea noastră, bine că a fost salvată la timp. Mulțumim adolescentei și ne vedem de drum. Fiind din Sibiu ne simțim ușurați, cumva, nu suntem nevoiți să vedem încă  o biserică scufundată, fiindu-ne mai ușor să o vizităm la muzeu.

La cutia Combinație de culori nu am mai putut vedea ce am văzut în urmă cu 5 ani. Lacul în ce-a mai mare parte este gri, verdele văzându-se foarte puțin, roșul lipsind cu totul. Un pic mai în sus-ul drumului se face o potecă la stânga. Aici am luat poteca la pas și am descoperit o altă priveliște asupra lacului de steril unde se poate vedea, pierdut în zare, vârful bisericii al satului Geamăna.

Asta a fost ultima noastră oprire. Ne gândeam să oprim un pic și la baraj, dar asta rămânea de văzut.

Șoc! Ajunși la baraj constatăm că acesta a fost ridicat, cu piatră provenită din munții din apropiere, ca sterilul lacului să nu se reverse spre Curmătură.

Aici a început un alt fel de aventură. Waze-ul iar ne-a dat bătăi de cap, iar la baraj ne arată să tranversăm barajul mergând tot înainte. Pfffff, ce să facem? Locul era schimbat. Ne aduceam aminte că de la baraj noi o luasem pe un drum ce cobora, însă acum acest drum nu mai era. Ce să facem, ce să facem. Vedem totuși pe lângă barajul înălțat un drum, dacă am putea să-i spunem așa, făcut din piatra care a înălțat barajul. Harta de pe Waze ne arăta că acel drum se termină undeva în apropiere, insistând să o luăm pe drumul indicat de el. Ce o da Domnul! Hai să luăm pe drumul care coboară. Zis și făcut! Și coborâm, coborâm și evităm niște șanțuri create de apele ploilor și roțile utilajelor mari ce au umblat pe aici și ridicăm în gând niște rugăciuni. Ca semn la rugăciunile noastre, Waze ne arată că am terminat de parcurs drumul pe care el nu ni la recomandat și că suntem pe undeva pe hartă unde nu există nimic, totuși noi fiind pe un drum de pământ. Trecem pe lângă niște case, nu știm dacă sunt locuite, mergem pe drum. Alte case, acestea având haine întinse pe sfoară. Totuși nu îmi revine speranța deoarece îmi aduc aminte pe povestea jucătorului V@lybra care povestea ce a văzut când a vizitat satul Lindenfeld de lângă Caraș Severin (un alt sat abandonat de locuitorii săi dar cu o totul altă poveste). Să o scurtez, printre casele părăsite, în anumite curți a văzut cum oamenii când și-au părăsit casele și-au lăsat inclusiv rufele prinse la uscat pe sfoară.

Ei totuși, Dumnezeu ne-a auzit rugile șoptite în gând, iar în fața noastră ne apare ca din senin o mașină. Mergem cuminți în urma ei. Șoferul nu se grăbea și trage pe marginea drumului lăsându-ne să-l întrecem. Ei stai că nu-i chiar așa, ne gândim noi, iar în dreptul lui oprim, lăsăm geamul în jos, zâmbim toți, cei trei adulți, din mașină (mezina își vedea de jocul ei) și-l întrebăm pe șofer: „Bună ziua! Nu vă supărați, drumul acesta duce la drumul principal?”. „Nu! Trebuie să întoarceți”, răspunde acesta. Șoc! Șoc! Șoc! Asta însemna că trebuia să ne întoarcem pe baraj. Amintindu-ne ce am coborât nu credeam că v-om reuși să urcăm fără să stricăm mașina (noi fiind într-un VW Touran).

Probabil șoferul ne-a văzut șocul de pe fețe și zâmbindu-ne ne-a spus: „Mergeți bine! Mergeți tot înainte și veți da de asfalt!”. Mulțumim acestuia, spunându-i de „bine” în gândul nostru că avea chef de glume și luăm calea spre asfalt.

Doamne, când roțile mașinii a atins asfaltul ne-a venit la toți să coborâm și să-l pupăm. Am fi făcut probabil asta, dar ce nu am spus până acum este faptul că mașina noastră, Kassandra, are propria personalitate, astfel încât, simțind asfaltul sub roți a zbughit-o cât a putut spre casă.

Abstract

A doua zi, am căutat mai multe informații legat de cele vizitate și aflate.

Haldele de steril provenite din cariera Roşia Poieni sunt amplasate în E carierei, pe Valea Cuibarului, Geamăna şi Steregoi. Sterilul ce provine din prelucrarea cuprului din carieră se revarsă în iazurile de decantare amplasate pe Valea Seşei (iazul principal de decantare Valea Seşei aflat în exploatare) şi pe Valea Ştelancei (iaz de decantare Valea Ştefancei 1 – aflat în conservare şi iazul de decantare Valea Ştefancei 2 – folosit ca iaz de avarie). Cele trei halde sunt:

• Halda Cuibarului situată pe valea Cuibarului cu o suprafață disponibilă de 149 ha
• Halda Geamăna situată pe valea Steregoiului cu o suprafață disponibilă de 100 ha
• Halda Obârșia Muntari (momentan inactivă) cu o suprafață disponibilă de 46 ha.

 De la an la an nivelul de steril crește îngrijorător de mult, aproximativ 1m/ an. Cei de la compania CUPRU MIN, care se ocupă de exploatarea cuprului din carieră, au voie să reverse steril până la nivelul drumului de contur (asta dacă nu-i vine vre-unui inteligent ideea să mute drumul mai sus, cu bani și influență se poate orice, din păcate).

Biserica din Vința a fost strămutată la o lună după ce am trecut noi în anul 2018. Mutarea bisericii a durat 3 luni, în Martie 2019 locul unde se afla biserica era deja inundat. Astăzi biserica stă, semeață, ferită de orice pericol de inundare, amplasată în muzeul satului, în aer liber, din Dumbrava Sibiului.  Din fericire a scăpat de sterilul ucigător. Speranța încă este vie!