Tag: #geocachingromania

Cum am ajuns să scriu acesată poveste? Simplu, după o tură nebună de căutat locuri pentru pus cutii, am spus că lumea trebuie să ştie ce locuri minunate avem în această ţară.

Prima zi- Vineri 1 Iunie

Cum să sărbătoreşti copilului din tine?! Făcând ce iţi place şi combinând utilul cu plăcutul.

Ne trezim cu noaptea în cap, umplem portbagajul Kassandrei, că tare mic este săracul, cu tot ce credem noi că este necesar în călătoria noastră. Pentru cei care nu ştiu, Kassandra este maşinuţa noastră, cea care a luat parte cel mai mult la aventura noastră.

O ultimă verificare a lucrurilor şi urmăm calea spre Alba Iulia. De această dată căutăm să vizităm câteva chei, auzisem noi de la diverse personae, că acestea ar fi foarte frumoase şi spectaculoase. Ajungem în Ivaniş, la o mică intersecţie de drumuri unde dăm cu banu pe care să ne ducem. Vedem un indicator ce ne spunea că la 16 km avem un punct de informaţii turistice. Ok, gata, acolo mergem, luăm informaţile necesare, după care ne vedem mai departe de drum (astea erau vorbele noastre, însă, până la fapte mai este cale lungă). Şi mergem noi cu vreo 30 km/oră (că de măream viteza se descentra Kassandra), facem pe drum câteva poze, că tare frumos mai era pe acolo şi răcoare. Că doar eram în munţi, nu-i aşa?

Ajungem la o intersecţie de drumuri, unde frumosul indicator ne anunţa că până la Mogoş (acolo era punctul informatic) mai avem 5 km. După mai multe ”Bip-uri“ (drumul ce ni se arăta nu oferea nici o încredere) şi facem cale întoarsă căutând locuri unde să punem micile comori, măcar să vadă ceilalţi geocacheri minunăţiile ce ne clăteau ochii. Din păcate locurile au rămas fără comorile noastre din diverse motive (drum îngust, bălării cu caru). Iată-ne din nou în Ivaniş, unde, de acestă dată vedem un panou informatic cu zone ce merită vizitate şi culmea, şi un centru de informare turistică, care bineînţeles era închis. Ne holbăm la panou, consultăm şi harta noastră (care are informaţiile ei dar nu foarte explicite ) şi descoperim pe Locus, ca pe la 300 m (în linie dreaptă binenţeles) este un cache. Ce să facem că noi am ieşit la pus de cutii, nu la căutat.

Eh şi aşa jumătate de zi a fost pierdută, măcar să ne înbogăţim ziua cu o cutie. Specificăm că noi nu ne-am salvat cacheurile din Alba iar în zona în care ne aflăm semnalul la telefon era zero barat, aşadar internet caput. Ajungem aproape de cache şi descoperim nişte chei. Nu ne referim la chei de maşină sau casă, ci la Cheile Găldiţei şi Turcului. Ei na că a dat norocu peste noi, renunţăm la căutatul cutiei şi mergem mai departe să vedem ce minunaţii mai putem descoperii.

Partea rea este că sunt panouri informative, însă, traseele nu sunt chiar aşa de bine marcate de aceea a trebui să ne oprim în Necrileşti (de unde pleacă un traseu spre platoul Ciumuleşti). Admirăm, ne uităm la ceas, vedem că deja era ora 15 şi ne hotărâm să ne întoarcem lăsând platoul pentru altă dată, dar totodată, lăsând ceva amintire prin aceste locuri unde primeşti bineţe de la fiecare om pe care îl întâlneşti. Despre Cheile Găldiţei şi Turcului nu o să vă povestesc foarte multe pentru că vă las pe voi să le descoperiţi în viitorul apropiat. Tot ce vă pot spune este să aveţi grijă, drumul prin chei este foarte îngust, dar de o frumuseţe rar întâlnită. Acum să nu credeţi că doar aceste chei le veţi vedea, vă vor încânta privirile şi Cheile Întregalde şi Poiana Galdei.

Sâmbătă 2 Iunie 2018

Alarma sună, mmmm…. după o zi grea una nouă acum se arată. Aroma cafelei ne alunga şi ultimele urme de somn. Obiectivul nostru – Cheile Râmeţului. Dăm drumu la GPS şi urmăm indicaţile până când într-o intersecţie din Aiud (că aici ne-am peterecut noaptea) îmi aduc aminte că, parcă văzusem eu un indicator ce arata spre Cheile Râmeţului. Ajungem la vestitul semn (normal că am ignorant GPS-ul care urla de zor “La prima intersecţie întoarceţi!” (nu chiar cu cuvintele astea, însă cu acelaşi înţeles). Şi vedem că scrie Ponor “x” Km. Hmmmm Ponor, Cheile Râmeţului, eh tot pe acolo, distanţa dintre ele ne fiind aşa de mare în km. Şi ajungem dragi cititori prin nişte păduri de un verde parcă furat de la smarald. Iesim din pădurile răcoroase unde ne părăseşte şi asfaltul luându-ne în primire aventura.

Admirăm gropile ce ne chinuiam să le evităm şi ne continuăm drumul.

• Aline cât mai avem?
• Nu ştiu, că nu ştiu unde mergem!
• Nu-I nimic, o luăm tot înainte că oricum în altă parte nu avem unde merge, iar de întors nu se pune problema.
• Pe harta îmi apare că ne îndreptăm spre mănăstirea Râmeţ.
• Pune Aline Gps-ul pe mănăstire că unde-i mănăstirea sunt şi cheile .

Zis şi făcut, iar în faţa noastră se afişează un tablou demn de poveste. O adevărată panoramă a munţilor. Trag maşina pe dreapta, nu de alta, însă curios, nu eram singurii care vizitau acele coclauri.

• Ce spui Alin, merită locul o cutie?
• Categoric Da!

Aşa căutăm noi frumuşel un loc’şor şi uite cum locul se îmbogăţeşte cu comoara noastră. Facem poze şi încântaţi că ziua se arată bogată în locuri, ne continuăm drumul. Hopa uite şi un izvor cu o apă cristalină de ţi se răcea gâtlejul doar auzind-o cum curge. Localizăm un loc numai bun de ascuns comoara noastră, totul după ce ne-am aprovizionat cu apa înbietoare. O da, ziua este clar pentru pus cutii.

Şi mergem noi ce mergem până ajungem în Râmeţ. Aici după ce am trecut de şcoala generală, vedem o bifurcaţie în care bineînţeles, nu tu mamă de indicator. Un drum ducea la mănăstirea Râmeţ, iar celălalt drum ducea spre…… . Mă uit cu Alin pe harta din telefon (unde totul pare atât de aproape şi unde toate drumurile “sunt” asfaltate) când lângă noi opreşte o maşină şi ne întreabă :

• V-aţi rătăcit?
• Păi, un pic. Vrem să ajungem în Cheile Râmeţului.
• Hmm ,drumul ce coboară duce la mănăstirea Râmeţ şi de acolo puteţi să mergeţi la chei, dar nu prea vă recomandăm, drumul este foarte rău, mai rău ca pe aici. Nu vreţi să vedeţi Ponorul? Şi acolo este frumos.

Medităm noi repede şi constatăm că Vânătările Ponorului erau pe lista noastră de vizitare şi cu zâmbetul pe buze cerem indicaţiile de riguare.

• Mergeţi tot înainte, ne spune şoferul, până ajungeţi în Brădeni şi acolo în centru satului este un punct de informaţii turistice, întrebaţi acolo şi o să vă spună pe unde să o luaţi spre Ponor.

Luăm calea spre-nainte şi după aproximativ 800m întâlnim o casă, care, spre surprinderea noastră, era locuită de oameni nu foarte învârstă, după cum ne aşteptam noi. Oameni care prin simplitatea lor iţi aducea zâmbetul pe buze. Oameni care deşi erau singuri pe acel deal imens, iţi zâmbeau senin şi dădeau bineţe de parcă te cunoşteau de când ai fi făcut primi paşi pe această lume.

Ei, haideţi să lăsăm melancolia şi să vă povestesc cum am ajuns într-o curbă cu o mica parcare (dacă pot să îi spun aşa, idea este că nu blocam drumul aşa tare) . O luăm pe poteca care părăsea drumul şi ajungem pe o creastă de unde aveam o privelişte de 360 de grade. Nu am la mine dicţionarul de metafore pentru a putea descrie sentimentul impactului cu panorama.

• Merită locul o cutie? mă întreabă Alin
• Da, cu sigurantă da!
• Păi şi crezi că o va căuta cineva?
• Nu ştiu dacă o va căuta cineva, dar cutia va arăta geocacherilor că aici este ceva “ Senzaţional” !

Si pe aici ne este drumul,hai că nu mai avem mult până la Brădeşti, când Alin îmi spune că pe hartă îi apare un monument istoric. Ajungem şi la monument şi vedem că este un monument ridicat în cinstea eroilor căzuţi în cel de-al doilea război mondial. Credeţi că am plecat de acolo fără să populam locul? Nu, nici gând, mai ales că ne-am amuzat, pentru că în locul nimanui, ceva mai departe de monument, era construită o toaletă, una pentru bărbaţi şi una pentru femei.  “Eşti ceea ce laşi în urmă!” spun multe anunţuri în care atrag atenţia oameniilor “domni de neam”. Asta ne arată că oamenii ăştia chiar îşi iubesc munţii de care au grijă, asta o demonstrează florile de la monument, cât şi toaleta din vârful muntelui.

Impresionaţi de tot ce văzusem până acum, continuăm cu încredere drumul. Ajungem şi în minunatul Brădeşti unde în centrul satului găsim 3 panouri informative cu trasee pentru Vânătările Ponorului, Cheile Râmeţului şi Cheile Mănăstirii. Centrul Informativ, poliţia cât şi magazinul din centrul satului erau toate închise, doar câţiva săteni cântau bucuroşi, acompaniaţi cu câte o sticlă de clătit gura în centru satului. Cât stăm noi şi medităm ce să facem, vin nişte oameni de la câmp. Bucuroşi că îi vedem, le cerem sfatul, dacă drumul spre Ponor este accesibil cu maşina.

• Se poate până la un moment dat, de acolo trebuie să mergeţi pe jos.

Drumul ce ducea la Ponor este un drum de ţară cu pietriş şi se arăta mult mai bun faţă de cel pe care tocmai îl parcursesem. Pentru că ţineam cont şi de spusele celui de dinainte (lăsăm Cheile Râmeţului) şi pornim spre Ponor. Ei dragilor acum începe aventura cea mai cea! Drumul pietruit ne părăseşte uşor, uşor ,peisajul, casele, cu acoperişul de paie, rasfirate, una la sute de metri faţă de cealaltă, ne fură încetişor şi ne trezim pe o poteca de unde doar maşinile de teren şi căruţele au ce căuta pe acolo, sau poate chiar ATV-le. Dacă întalneam un câine în faţa, nu aveam pe unde să-l ocolesc, eventual dacă urca el dealul sau se dădea în valea de lângă drum. Cu a-ntâia şi a doua, după aproape o jumătate de oră, dacă nu şi mai bine, ajungem la drumul ce duce la Vânătările Ponor. Şi ca toată aventura să fie piperată  când credeam că am scăpat, din faţa noastră vine o maşină (deja eram pe un drum cu jumate de metru mai lat fata de cel pe care venisem ). Ce să fac? Nu aveam de gând să cad în mica vale şi cum “banda“ mea era cea de lângă peretele muntelui, încerc să urc maşina măcar cu o roata pe peretele muntelui, încercând să fac loc celui din fata mea. Uf, gata, totul este bine, ajungem şi la punctul “până la un moment dat”, lăsăm maşina (după aceea o controlăm ca nu cumva să se fi rupt ceva la ea şi nu curge nimic) şi ne îndreptăm spre cascadă.

• Uite Alin! Acolo chiar trăieşte cineva. Sunt haine întinse la uscat!

Aceea casă are vecini la aproape un km dacă nu mai bine, cu animale care îşi văd de păşunatul lor liniştite, ignorând curioşii ce le privesc.

Despre cascadă ce să vă povestesc? Este de o splendoare de nedescris, însă ce ne-a uimit cel mai mult era poteca şi balustrada amenajată de curând, cel mai probabil de oamenii ce locuiesc în căsuţa de lângă cascadă.

După ce ne-am atins obiectivul pornim la drum, de data acesta asfaltul ivindu-se în faţa nostră.

• Ce facem acum, mergem la Huda lu’ Papară? întreabă Alin
• Da, ca şi aşa nu este departe şi de mult vroiam să ajungem.

Aici alte peripeţii, nu la fel ca cele pe care le-am lăsat în urmă, dar de povestit. Ştiind că aici este o cutie, încercăm să o localizăm. Semnal cu bucata, cel mai bine este sa vii pregătit de acasă cu spoilăre şi hinturi, nu ca noi care ne învârteam precum pasărea în jurul cuibului căutând semnal. GPS-ul parcă se amuza de noi şi ne aruncă dintr-o parte în alta. Facem o pauză şi încercăm să explorăm peştera. Pe unde să trecem şi care o fi poteca? Nimic specificat. Nu stăm noi mult pe gânduri, ne descălţăm şi tranversăm apa care la primul pas era acceptabil de rece, dar după doi paşi, ne-a venit să urlăm de rece ce era. Am ajuns la gura peşteri iar imensitatea ei mi-a dat sentimentul, cum că, ar vrea să mă înghită. Odată erau nişte trepte prinse pe peretele peşterii, care acum nu mai există, smulse din cine ştie ce cauză. Apa rece ne-a făcut să ne oprim la intrarea ei dar totodată ne-a făcut să ne promitem că vom reveni să explorăm ce nu am apucat acum.

După o aşa zi, oboseala şi-a spus cuvântul făcându-ne să ne îndreptăm spre Alba, unde aveam locul de campare. Ieşim pe DN-ul mult visat ,aveam asfalt cu duiumul şi loc lejer pentru două camioane, claustrophobia mea revenind la starea de linişte. Suspinând şi pregătindu-ne pentru cei 100 km de parcurs, apas pedala de acceleraţie. După ceva km il aud pe Alin:

• Las-o mai încet!
• De ce? întreb eu mirată, pentru că stiam că şi el este nerăbdător să ajungă la campare
• Ajungem la cascada Sipote.
• Aventura noastră încă nu s-a încheiat? Ok! Cred că pot să mai fac faţa la o aventură.

Cascada se poate vedea din drum, probabil este şi un traseu de munte ce te duce lângă ea, noi o să căutăm acest traseu altă dată. Căutăm locul unde să ascundem cutia, pregătim cache-ul şi…. SURPRIZĂ! Dacă parcarea a fost goală când am ajuns noi, acum era ocupată de încă trei maşini, uni se pregăteau să işi pună masa, alţii scoseră cafelele şi ţigările, iar ceilalţii profitau de apa rece ce venea de la cascada aproape de locul unde vroiam să punem comoara.

• Ce facem? îl întreb pe Alin
• Aşteptăm să plece? răspunde acesta
• Pe bune ? Oamenii aceştia s-au oprit să stea să se odihnească, nu să privească cascada!

Divinitatea însă a ţinut cu noi iar cei care au hotărât să îşi dezamorţească membrele nu erau curioşi ce facem noi.

Ne îndreptăm spre Alba, iar în faţa noastră un peisaj  de poveste. Din păcate nu am putut să punem nici o cutie, linia albă continua nelasându-ne, iar parcările lipseau.

Indicatorul ne arată să facem dreapta şi drumul ne duce în vestitul sat Rimetea, unde tocmai în această zi era un spectacol, iar aglomeraţia îşi spunea cuvântul. Aici este ascunsă o cutie, încercăm să găsim un loc de parcare (bună glumă asta) şi găsim tocmai la aproximativ 30m la ieşire din sat spre Coltesti. Parcăm maşina şi ne îndreptăm spre cutie, făcând slalom printre oameni şi maşini. Ei, cutie dragă cutie, unde poţi fi tu ascunsă, că semnalul aici iar se dădea la bucată. Citim hintul însă, abandonăm deoarece strada şi terasa erau “bucşite” de oameni. Credeţi că ne-am dus pasivi la maşină? Ei aşa am facut până în secunda când m-am oprit (Alin fiind in faţa mea nu a văzut că eu m-am oprit, iar timp să-l strig nu am mai avut) şi am început să coordonez puţin circulaţia. Erau atâtea maşini parcate pe ambele sensuri, că circulaţia se făcea pe o singură bandă, iar maşinile veneau din ambele sensuri. Salvez situaţia pe moment însă ne fiind plătită pentru această muncă şi timpul fiind destul de târziu las munca specialiştiilor şi îmi văd de drum recuperându-l pe Alin care se uita mirat la mine.

• Ce? îl întreb eu. Nu ai văzut că s-au blocat şi nu îi ajuta nimeni?

Nu mai zice săracu nimic şi ne vedem de drum în continuare. La Colţeşti aici totul este mai simplu. Satul era liniştit lăsându-ne pe noi să ne facem treaba.

În drumul nostru trecem prin Cheile Vălişoarei, pe lângă cetatea Trascăului  toate acestea de o frumuseţe de ţi se taie respiraţia. Nu oprim însă ne promitem că vom reveni pentru a le explora mai bine.

Aventura de pe ziua de astăzi se termină când ajunem la locul de campare unde proprietarul ne aştepta dornic să ne asculte poveştile şi să ne sfătuiască pe ce drum să o luăm a doua zi.

Duminică 3 Iunie 2018

Alarma sună? Nu! Însă cântecul cocoşului din depărtare şi mirosul de cafea proaspătă( făcută de Alin) mă îmbie să mă trezesc. Zâmbesc, ce somn plăcut am avut, greierii având grijă să alunge toată oboseala prin cântecul lor.  Acum la cafea îi caut cu privirea, toţi stau ascunşi prezenţa noastră fiind un pericol pentru ei.

• Vezi găurile din pământ? îl întreb pe Alin. Acelea sunt găuri făcute de greieri.
• Aşa de mari?
• Uite unul, este mai curios şi vrea să iese afară.

Şi aşa ne petrecem următoarele 15 min stând şi urmărind greierele cum curiozitatea îl scotea din căsuţa lui. Îi dăm o bucăţică de pâine ca mulţumire pentru cântecul din seara precedentă.

• La mulţi ani!

Mă întorc şi văd o privire caldă şi înduioşitoare. Mintea mea începea să lucreze la putere maximă.

• Ai uitat? întreabă Alin
• Pe moment da. La multi ani si tie!

În acestă zi, acum 12 ani, am făcut schimb de jurăminte. Nu intrăm în detalii că devine povestea prea siropoasă.

Strângem cortul, ne luăm rămas bun de la proprietar, nu înainte de a lua acordul acestuia pentru a pune o cutie şi aici.

Obiectivul nostru pentru ziua de astăzi: terminarea traseului prin Cheile Ampoiţei ( data trecută a trebuit să-l abandonăm din cauza ploii) şi Piatra Boului. Mergem să rectificăm coordonatele la o cutie unde văzusem că aveam probleme (de data aceasta având în dotare şi un Garmin).

Terminăm traseul şi ne îndreptăm spre Piatra Boului. Întrebăm un localnic până unde se poate merge cu maşina, pentru că panoul care prezenta Piatra, scria doar detalii despre aceasta şi un simplu 500m. Maşina am lăsat-o în vecinătatea panoului, accesul până la piatră făcându-se doar pe jos.

• Ce facem, mergem la ea? Este cam înorat! spune Alin

Îmi ridic privirea şi văd cerul negru deasupra munţiilor.

• Hai să încercăm. Luăm pelerinele în caz că începe ploaia. Poate reuşim să ajungem până la Piatră şi măcar vedem dacă merită să facem un traseu .

La Piatra Boului este deja o cutie. Dam drumul la GPS şi ne luăm după acesta.

• Mie îmi arată 800m nu 500 cum scrie pe pancardă, zice Alin
• 500 sunt până la piatră, poate cutia este pusa în vârf, zic eu plină de speranţă.

O luăm printe case, pe o potecă plină de urme de vaci, ajungem în plin câmp, urmărim cerul care se înegrea tot mai rău, ascultăm tunetele ce se auzeau în depărtare  sperând în continuare că, curenţii de aer de deasupra munţiilor vor întoarce norii si îi vor alunga din calea noastră. E he he însă socoteala de acasă nu bate cu cea din târg şi când mai aveam vreo 400 m până la cutie (în linie dreaptă, că gps-ul nu calculează curbele şi urcuşul) apare un mai ditai  fulgerul pe cer, punându-ne să facem cale întoarsă repejor. Gata, nu era de glumă, se anunţă potopul. Fugim la maşină, ploaia pornindu-se tocmai când am ajuns la aceasta. Pornim uşor, făcând dese opriri deoarece ploua aşa de tare că nu mai puteam vedea nimic prin parbriz. În Alba Iulia, când am zis că am scăpat, după ce trecem de cetate, vine iar potopul obligându-mă să trag pe dreapta ca să nu fac nici un accident. Stăm cuminţi în maşină, aşteptând să se liniştească vremea. Credeţi că sa liniştit? Păi când şi când se mai liniştea, însă a trebuit să o luăm din loc deoarece strada se inundase aşa de tare, încât şi capacele de la gurile de canalizare săreau în sus.

”Fugim” de acolo ca să dăm de mai rău, intrăm pe o straduţă unde apa venea şi mai mare de cât cea pe care o lăsasem în urmă, maşinuţa noastră era jumătate în apă, canalele au devenit adevărate fântâni arteziene. Scăpăm şi de aici, ieşim din oraş, facem încă câteva opriri şi cu chiu, cu vai, lăsăm potopul în urmă, odată cu ieşirea din oraş.

Ce a fost asta? De unde a venit? Nici noi nu ştim! Însă ne bucurăm că autostrada nu avea pe ea nici pic de strop de ploaie. Dacă Kassandra până acum o ora era plină de praf, acum strălucea.

Am ajuns acasă cu bine, după un weekend plin de peripeţii, cu un bagaj emoţional plin cu de toate. Noi însă suntem incăpăţânaţi şi i-am promis Pietrei Boului şi Cheilor Rameţului că nu ne vom lăsa până nu le vom explora.