— Am reprodus aici intreg articolul aparut in Esquire in Octombrie 2009. Autor: Cristina Jaleru —
Fiatul albastru se scutura viguros pe drumul cu piatră cubică din Şchei, un cartier mărginaş al Braşovului unde casele curate, dar vechi, se înghesuie una‑n alta, de fiecare parte a străzii. Pe bancheta din spate, Alex Purice, un tip de 30 de ani, nu foarte înalt, cu o alură de licean, arunca din când în când câte un ochi spre GPS-ul pe care‑l avea în mână pentru a o dirija pe Luciana, soţia lui, care era la volan. Pe scaunul din dreapta, stătea Cătălin Duminecioiu, un tip de 27 de ani, cu ochelari şi figură de ştrengar, care‑şi împărţea timpul între a o întreţine pe Luciana cu anecdote din călătoriile lui şi a discuta cu Alex despre următoarele geocutii pe care aveau să le caute în ziua respectivă.
Alex este programator, iar Cătălin, contabil, şi amândoi fac parte dintr-o comunitate internaţională pasionată de Geocaching – un joc care combină tehnologia cu drumeţiile; „geo” vine de la geografie şi „cache”, de la franţuzescul „ascuns”. Regulile sunt simple: pe site-ul oficial al comunităţii, www.geocaching.com, sunt postate coordonatele (latitudinea şi longitudinea) unor cutii pe care jucătorii le ascund în tot felul de locuri, fie în natură, fie în medii urbane. Alţi jucători, folosindu‑se de aparate de localizare prin GPS, le caută. Jocul este global – există geocutii ascunse prin cotloanele Londrei, în preajma statuilor din Paris, prin parcurile Bucureştiului sau în munţii din apropierea Braşovului – şi, cel mai important, permite jucătorilor să simtă altfel locurile pe care le vizitează. O simplă drumeţie devine o expediţie, iar turistul – un explorator atent la cele mai mici detalii, pentru că fiecare copac, bolovan sau clădire poate ascunde un indiciu.
Era trecut de şase seara, iar Alex, Cătălin şi Luciana, după ce plecaseră din Bucureşti de la prânz, erau în drum spre ce‑a de a patra cutie a zilei. Primele trei i‑au purtat prin pădurea de la Snagov şi prin cartierele şi împrejurimile Ploieştiului.
N‑aveau un plan foarte bine definit, singura certitudine era că tot weekendul aveau să umble prin ţară, de la Bucureşti în sus, spre Sibiu, dacă nu chiar mai departe, pentru a căuta cutii ascunse de alţii şi pentru a pune unele noi. Opririle le decideau pe loc, după consultarea listei lungi de cutii împrăştiate de-a lungul traseului lor, pe care Alex o descărcase pe PDA‑ul lui, un Mio 550 pe care l‑a primit cadou de la Luciana.
La radio se auzea din ce în ce mai gâjâit Guns’n’Roses, semn că se apropiau de munte.
„Mai e mult până la Pietrele alea?”, a întrebat Cătălin, întorcându‑se către Alex. „Acolo mergem acuma, nu? Ce spune GPS-ul?”.
„După ce văd aici, nu cred. Dar a zis Godka să o luăm pe linia de autobuz şi e puţin mai încolo de capătul de linie. Dacă e ceva, îl sun să îl întreb.”
Alex urmărea atent, pe ecranul micului PC de buzunar, săgeata care se îndrepta spre steguleţul ce flutura victorios într-un colţ, indicând coordonatele locului pe care‑l căutau.
„Da, păi tocmai am trecut de o staţie, deci măcar suntem pe drumul cel bun”, a confirmat Cătălin în timp ce privea pe geam. „Puai, ce sunt drăciile astea? Fii atent la ăştia!”
Pe strada din ce în ce mai abruptă şi mai prăfuită aluneca un tânăr întins pe un skateboard de dimensiuni neobişnuit de mari. Imediat în urma lui, o fată îmbrăcată toată în negru, şi ea pe acelaşi tip de placă, dar în picioare. La câţiva zeci de metri în spate, un alt băiat întins pe skateboard cobora în viteză. Cei câţiva copii care se jucau cu o minge pe marginea drumului se holbau şi ei nedumeriţi. După ce şi ultimul skateboarder a trecut cu bine, Luciana, în ciuda faptului că este o şoferiţă sigură pe ea, a respirat uşurată. „ Am crezut că îmi intră pe sub maşină.”
Peisajul, înghesuit până atunci în culoarul de case, s‑a desfăşurat brusc într-o vale adăpostită de Pietrele lui Solomon, doi munţi situaţi la vest de Braşov şi locul unei vechi cetăţi dacice. Stâncile abrupte ce străjuiau valea erau, pe alocuri, punctate de tufişuri singuratice. La ora aia, poiana era plină de maşini, iar stolurile de oameni pe care le aduseseră până acolo fie puseseră stăpânire pe bănci, fie erau adunate în jurul unor grătare improvizate, fie se îndreptau către piscurile din jur.
Alex a sărit repede din maşină şi şi‑a schimbat sandalele de drumeţie cu o pereche de bocanci pe care i‑a scos din portbagaj, dintre saci de dormit, izoprene, termosuri şi haine călduroase.
„Cât staţi, Alex? E departe?”, l-a întrebat Luciana ieşind din maşină. Elfină şi vioaie, Luciana părea că pluteşte pe iarbă, nicicum încurcată de cea de‑a cincea lună de sarcină. „Nu ştiu cât durează urcarea, dar cine ştie cât ne ia să găsim cutia”, i-a răspuns Alex. „Ne ia vreo douăj’de minute, hai juma de oră”.
„Dar tu nu vii cu noi?, a întrebat‑o Cătălin privind în jur. „E mişto pe aici”
„Nu, stau în maşină şi citesc. Nu mă trage inima. Îmi povesteşte Alex mai încolo ce-aţi făcut”.
„Bine. Dă şi mie să bag coordonatele”, a rugat-o Cătălin şi a început să introducâ datele în GPS-ul lui, un Garmin Etrex gri. N 45° 37.101 E 025° 33.498. Garminul nu redă hărţi, aşa că datele introduse îi indicau doar la câţi metri şi în ce direcţie se află destinaţia.
Cei doi au pornit în pas alert către destinaţie; Alex, înainte, cu aparatul foto la gât, se mişca rapid ca un spiriduş, Cătălin păşea măsurat, imediat în urma lui. Un rest de izvor susura pe pietrişul de un corai diluat, iar în dreapta, pe un platou, au descoperit un popas cu nişte mese din ciment aşezate în cerc. Băieţii au încetinit marşul pentru a se consulta.
„Uite, sigur e acolo în vârf, pe creastă undeva. Îţi spun eu. Are vreun hint?”, întrebă Cătălin.
„Scrie că ar fi mai multe niveluri”, i-a răspuns Alex. „După pozele de pe site parcă tre să trecem de un rând de bănci, dar nu alea, îs vopsite în verde. Hai s-o luăm de-a dreptul pe unde e pietrişul ălă, că ocolim pe la bănci”. În ciuda pantei abrupte cei doi au continuat să pălăvrăgească, agăţându-se din când în când de rădăcini sau de crăcile uscate ale tufişurilor de pe presupusa potecă.
„Şi ce fel de cache e?”, a întrebat Cătălin.
„E tradiţional. Caserolă de juma’ de litru. Hintul spune că pe lângă cutie e un X mare şi un epsilon. Uite, am ajuns la penultima elevaţie. GPS-ul arată în partea aia, deci sigur e în vârf. Nu mai avem mult.”
Ultima parte i‑a încercat puţin mai mult, dar n‑au avut timp să îşi tragă sufletul pentru că priveliştea i‑a lăsat fără glas. În jurul lor era doar cerul. Jos, mesele de popas se vedeau aliniate frumos în cerc, iar oamenii arătau ca nişte cărăbuşi. Soarele ardea piscurile din vest cu blândeţe, iar vântul nu adia aproape deloc. Două turiste stăteau şi discutau în nemţeşte pe nişte pietre înconjurate de bolovani uriaşi.
„Băi, ce tare e. Trebuie să ne facem poză”, a spus Cătălin şi s‑a suit pe unul dintre bolovani, apropiindu‑se periculos de mult de margine. „Al meu arată că ar fi sub noi la vreo doi metri.”
„Caută X-ul şi epsilonul ăla”, i-a spus Alex.
Au început amândoi să se strecoare prin toate cotloanele, uneori la marginea prăpastiei, între pietre, uitându-se cu grijă în fiecare cavitate mai adâncă.
„Sigur nu e micro? Nu are nici un hint cu poză?” a întrebat Cătălin puţin descumpănit.
„Da, avea nişte poze, dar nu le-am descărcat”, i-a răspuns Alex. „Ultima dată a fost găsit în august anul trecut. Dar tre’ să fie aici, că nu a scris nimeni că nu l-a găsit”.
„Da? Cine l-a găsit ultima dată?”
„Sharkx”.
„Aha. Hai să mai vedem. Poate pleacă şi tantile alea de acolo să ne uităm, deşi nu cred că ar pune-o aşa la vedere. Mie-mi zice că stăm deasupra ei”, a spus Cătălin aruncând încă o privire pe ecranul Garminului.
Sharkx este numele de utilizator pe site al unuia dintre cunoscuţii lor, un alt geocacher înrăit din România. Pe acelaşi site, Alex, care a descoperit până acum peste 350 de cutii, e Mioritics, iar Cătălin e Salgado88 şi are la activ peste 250 de descoperiri, nu toate în ţară.
După zece minute de căutat metodic sub toate pietrele din preajma punctului indicat de GPS‑uri, după ce au verificat amândoi pe rând aceleaşi locuri, Cătălin s‑a hotărât să verifice şi bolovanul înalt de doi metri de care erau sprijinite cele două turiste. De obicei, căutarea nu se face în prezenţa persoanelor neiniţiate, a muggle-şilor cum le spun geocacherii, pentru a nu pune în pericol cutia, care ar putea fi vandalizată după plecarea lor. Cătălin s‑a strecurat pe lângă bolovan, aproape de marginea râpei, şi după ce a răscolit puţin în crevasa nu mai mare de jumătate de metru a strigat către Alex:
„Gata, aici e! Dar nu e acoperită prea bine. Să o acoperim ca lumea când o punem la loc.” Alex s‑a băgăt şi el pe platforma prea mică pentru două persoane, umbrită de nişte tufişuri suspendate în peretele de rocă de deasupra, ca să vadă unde era ascunsă.
„Da, chiar că se vede. Uite şi epsilonul!”, arătă el spre o scrijelitură de un albastru vag, pe partea interioară a pietroiului, undeva deasupra ascunzătorii. „Ia uite la el, e cât unghia. Cine îl vede pe ăsta?”
Au ieşit înapoi la lumină, trecând pe lângă cele două turiste de‑acum alarmate de băieţii agitaţi şi cu GPS-uri în mâini. Caserola de plastic, pe care se putea citi clar cuvântul GEOCACHING, scris cu o cariocă negră, era destul de zgâriată şi bătută de vreme. Băieţii au răscolit avid în cutie, dar înăuntru nu era mare lucru – nişte cărţi de joc, câteva bancnote de 1 leu, forinţi, un breloc, nişte jucărioare de plastic, dibluri (obiectele-semnătură ale lui Godka, cel care pusese cutia) şi scrisoarea de prezentare a jocului (în română, engleză, maghiară şi germană) pusă mai ales pentru cei care descoperă geocutia din greşeală.
„Băi, unde-i log-book-ul?” a întrebat mirat Alex. „Cum de-o fi dispărut şi n-a zis nimeni nimic? Nu are nici nimic de scris. Tu ai adus o foaie, ceva, să facem noi unul nou?”
„Am lăsat şi carneţelul în maşină. Stai să văd dacă pot face rost”, i‑a răspuns Cătălin şi s‑a îndreptat către cele două turiste pentru a le întreba, în nemţeşte, dacă au ceva de scris la ele.
„Nu au nimic nici ele. Îl sunăm pe Godka să îi spunem să pună log‑book nou. Iei ceva din cutie? Pe mine nu mă tentează nimic”. Atâta timp cât pun altceva în loc, jucătorii pot lua orice obiect din geocutiile pe care le găsesc (mai puţin log‑book-urile care ţin şirul geocacherilor care le scot la lumină).
„Nu, doar pun”, i-a răspuns Alex. „Cam sărăcuţ”.
Cătălin a scos dintr-un buzunar un set de cartonaşe cu echipe şi jucători din Liga Campionilor. Alex, şi el fan al cartonaşelor, a scos unele cu personajele din desenele animate Madagascar.
„Băi frate, dar câte ai?”, a început să râdă Cătălin. „Tu erai cu Madagascarul? M-am gândit eu, că le-am tot văzut prin cache-urile din Bucureşti”.
La scurt timp, cele două femei care asistaseră la toată tevatura de pe stâncă s‑au ridicat să plece şi una dintre ele le‑a urat la revedere în româneşte.
***
Alex Purice este atât de pasionat de geocaching, pe care l-a descoperit prin intermediul unui coleg de la asociaţia DorDeDucă unde este colaborator, încât a pus la cale cu ajutorul aceleaşi asociaţii organizarea unui eveniment la Sighişoara la începutul lui august. Printre cele peste 120 de persoane înscrise s-a aflat şi Cătălin. Evenimentul, primul de această amploare din ţară, a adăugat mai mult de 35 de cutii dintre cele peste 520 care se află în prezent în România.
Geocaching-ul a început cu cutii tradiţionale, de fapt cu o găleată ascunsă într-o pădure din statul american Oregon în mai 2000 de un împătimit al GPS-ului care a vrut să verifice precizia semnalului şi a postat pe un forum coordonatele. Cutiile tradiţionale sunt de obicei caserole de plastic de diverse dimensiuni, însă jocul a evoluat şi au apărut micro-cache-urile (de exemplu cutii de film foto sau de vitamine), multi-cache-urile (care duc jucătorul printr-o serie de destinaţii unde primeşte indicii pentru următorul punct), , cache-urile mystery, mult mai folosite în mediul urban, la care trebuie să dezlegi o ghicitoare pentru a descoperi coordonatele. Multă vreme au fost acceptate şi cache-urile virtuale pentru care jucătorul trebuia să găsească un anumit loc şi să răspundă o întrebare sau să trimită o fotografie de la locul respectiv celui care „ascunsese” cache-ul, însă acestea au fost interzise de către asociaţia oficială în aprilie 2009 deoarece dilua ideea originală a jocului, şi anume, găsirea unei cutii palpabile, oricât de mică ar fi.
Deşi Alex şi Cătălin descoperă multe dintre cache-uri împreună, în grupuri mai mici sau mai mari cu prieteni cunoscuţi prin intermediul jocului, fiecare se mândreşte cu reuşitele proprii. Cătălin a găsit primul cache pus în Europa când a călătorit în Irlanda. Alex a pus primul mystery din România şi primul letterbox. Are o serie de cache-uri puzzle numită „Yellow Egg Invasion” şi este încântat mai ales de posibilitatea de a spune o poveste cu fiecare cutie pe care o pune. Doreşte să facă o serie cu poşta aşa că este în căutare de cutii care să aibă formă de cutie poştală. Cele mai multe geocutii pe care le-a pus până acum sunt , când s‑a făcut curăţenie la oficiu şi au descoperit un sac de cutii nefolosite.
***
A doua zi după căutarea geocutiei de la Pietrele lui Solomon, mica expediţie a ajuns la castrul roman din Turda, unde a fost staţionată Legiunea V Macedonica între anii 166 şi 274 e.n. De data aceasta scopul lor era să ascundă o geocutie nouă. Băieţii au ales locul datorită importanţei istorice, a potenţialului educării celor care citesc povestea castrului şi a spectaculozităţii vestigiilor arheologice în sine.
Ajunşi la faţa locului, Alex şi Cătălin au ţâşnit din maşină şi au pornit ca teleghidaţi spre cel mai îndepărtat colţ al formaţiunii, peste dâmburi şi peste resturile de ziduri. Au ignorat complet secţiunea mai complexă, săpată mai adânc şi au pornit către punctul care oferea cel mai propice loc de pus cutia: mulţi bolovani în mijlocul unei (probabil) popote imense. Se strigau de pe dâmburi şi îşi comunicau dacă au găsit vreun loc bun de ascunziş.
„Singura chestie este să o punem undeva unde nu mai sapă aştia, că la vară cică iar e tabără arheologică”, a sugerat Cătălin.
„Ei lasă că punem disclaimerul şi or să citească ăştia, doar îs oameni deştepţi”, i‑a răspuns Alex puţin absent.
După ce au studiat din toate unghiurile grupările de pietroaie care puteau oferi adăpost cutiei şi au hotărât unde să o camufleze, au început meticulosul proces de a „aranja cutia înăuntru”. Alex a scos din rucsacul său o pungă plină cu diverse mărunţişuri plus jurnalul de bord, log-book-ul cu creionaş.
„Lasă şi prinţesa aia”, a sugerat Luciana când Alex a întrebat ce să mai pună înăuntru.
„OK. Se va numi Potaissa”, a propus Alex.
„Castrum”, a adăugat Cătălin.
„Castrum?”
„Păi, nu e castru roman?!”
„Care scrie frumos? Luciana, hai vino aici”, o rugă Alex pe soţia lui care stătea mai la o parte.
„Lasă, hai scrie tu”, l‑a refuzat Luciana, dar nu s‑a lăsat rugată prea mult şi până la urmă a scris pe capac şi pe laterale GEOCACHING POTAISSA.
„Gata! Unde mergem după aia, la Cluj?”, i‑a întrebat pe băieţi.
„Mai e una pe care vrem să o căutăm”, i‑a răspuns Cătălin, „dar nu ştim sigur dacă o găsim.”
„Aaaa. E cea de la Cheile Turzii, nu? Mi-a spus Alex ceva că nu prea a fost găsită”.
„Da, e fifty fifty.”
Alex era ocupat cu luarea coordonatelor. Stătea aplecat asupra bolovanului cu aparatul în mână şi apăra ecranul de soarele ce ardea câmpia puternic.
„44 am eu”
„46, 42, 44”, i‑a răspuns Cătălin. „Băi, am dat 120 de average-uri. 02346315”.
„315”, a confirmat Alex „240 ai zis?” şi s‑a întors spre Cătălin care se aplecase şi el peste bolovan cu GPS-ul în mână. Gaminul său ştie să ia singur măsurători ale coordonatelor.
„Uite, avea 129 de măsurători la al meu”, i-a arătat încrezător lui Alex
Alex a scos din rucsac carneţelul în care îşi notează toate cutiile găsite şi puse, şi s‑a apucat să calculeze media celor zece măsurători pe care le luase cu Mio‑ul său. N 46° 34.240 E 023° 46.315 Amândoi au căzut de acord că acestea vor fi coordonatele pe care le vor pune pe site.
„Băgăm şi un spoiler? Ce zici?”, a întrebat Cătălin.
„Spoiler? Poză?”
„Păi, da, că altfel ce hint le dăm? Lângă un bolovan mare? La câţi bolovani sunt pe aici…”
„Bine, bagă. La nivel de dificultate ce punem?”, a întrebat Alex.
„Cam doi”
„Nu băgăm şi un travel bug?” i‑a întrebat Luciana. „De exemplu muţunache ăsta. Stai că scrie unde trebuie sa ajungă. Scrie la mare, Marea Neagra, Marea Roşie, Marea Mediterană.”
„Păi atunci nu e bun de pus aici”, i‑a spus Cătălin pe un ton glumeţ. „Nu-l lăsăm aici, da? Vrea să ajungă la mare.” Apoi a arătat în jur ca pentru a‑i reaminti coordonatele locului în care se află şi a rostit apăsat „PO-TA-I-SA”.
„Îl ducem la mare, la Constanţa”, a propus Luciana.
„Aaaa, ştii unde? Îl ducem la cache-ul ăla de la Sf. Gheorghe”.
Între timp, Alex a mai umblat puţin prin cutie, apoi a lipit un abţibild cu DorDeDucă pe spatele capacului.
„Gata! Are cineva o pungă să pun log-book-ul? Îl lăsăm aşa fără? Nu se poate. Dacă plouă?”. S-au controlat în genţi şi rucsaci până au găsit o pungă de plastic şi au învelit carneţelul în care, cei care vor găsi cache-ul vor scrie data, numele de utilizator şi ţara de origine. După ce au bifat şi acest ultim detaliu au ascuns cutia în locul pregătit şi au acoperit-o cu un pietreoi suficient de greu cât să nu se mişte din întâmplare şi să expună ascunzătoarea .
„Sper că nu şi-a lăsat nimeni nimic pe acolo. Facem poză de spoiler”, a anunţat Cătălin, iar Alex şi Luciana au trecut în spatele lui.
***
Există câteva reguli în privinţa conţinutului cutiilor, după cum, în multe cazuri, jucătorii află pe propria lor piele. În cutii nu se pune mâncare de niciun fel şi nici cosmetice pentru că atât în oraşe, dar mai ales în pădure, animalele simt imediat mirosul şi vin să scormonească după ele. Alex şi Luciana au găsit odată o cutie făcută vraişte cu o urmă de labă de urs pe log‑book din cauza unei creme de mâini. Se pare că părerile sunt împărţite pentru că Godka, geocacherul care ascunde cutii prin Braşov, a mărturisit că a băgat în unele cutii şampon, şerveţele umede şi mini săpun pentru turişti. O altă regulă disputată este faptul că trebuie să găseşti cel puţin cinci geocutii înainte de a pune una. Alex spune că e normal să înveţi întâi cum merge treaba pentru a nu face greşeli, dar nu este o regulă recunoscută oficial.
Un alt principiu al jocului, de data aceasta încurajat de către asociaţia internaţională, este că nu poţi face schimbări sau stricăciuni în natură când pui un cache. Dimpotrivă, geocaching-ul promovează evenimentele „Cache in, trash out” (cutia înăuntru, gunoiul afară) când jucătorii curăţă de gunoaie arii largi în timp ce caută. Oricum, cei ce practică geocaching‑ul sunt iubitori de natură, majoritatea românilor descoperind jocul prin intermediul unei activităţi similare, cum ar fi ciclismul de teren, orientarea turistică, fotografierea confluenţelor coordonatelor geografice.
Jocul este relativ restrâns în România, iar cei care respiră geocaching deja se cunosc între ei destul de bine şi obişnuiesc să meargă în grup la vânătoare pentru că e mai distractiv. Alex mărturiseşte că lucrul cel mai de preţ pe care l-a descoperit o dată cu geocaching‑ul este comunitatea de oameni. Îşi dau telefoane de câte ori o cutie pusă de unul dintre ei se încăpăţânează să nu iasă la iveală. Când li se atrage atenţia că rostul jocului este să găseşti cutia doar cu ajutorul indiciului şi al coordonatelor, Cătălin începe să râdă „Da, şi eu sunt de acord, dar când coordonatele te duc în mijlocul lacului din parcul Cişmigiu, n-ai încotro!”. Alex se fâstâceşte „Da, mă, am pus coordonatele greşit. Se mai întâmplă. Şi era un multi, aşa că toate etapele de după erau greşite. Cred că am stat o oră la telefon cu ei”.
În ciuda acestei camaraderii sincere, au un lucru la care sunt concurenţi: să fie primii care găsesc o geocutie (first to find, FTF în limbajul internaţional). Când se publică un cache nou, jucătorii din capitală chiar sar peste pauza de prânz pentru a ajunge primii în locul indicat de coordonate. „În Bucureşti, când apare o cutie, cel mai probabil în seara aia sunt cel puţin cinci oameni la locaţia respectivă.”, spune Alex.
***
În a treia zi de călătorie băieţii s‑au hotărât să meargă şi la o cutie ascunsă într-un cimitir nemţesc din Sibiu, asta după ce găsiseră deja alte două cache‑uri, unul în Sighişoara, celălalt în Hermannstadt. Trecuseră pe la „Creepy Cache” (cache-ul sinistru), aşa cum e postat pe site cache‑ul din cimitirul nemţesc, cu câteva luni în urmă, în toiul nopţii, dar nu îl găsiseră şi pace.
Luciana, cu toate că de obicei prefera să stea în maşină, nu să caute „ca nebuna” cutii prin locurile publice, de data asta li s‑a alăturăt curioasă. Era ora X când au intrat pe aleea principală a cimitirului, observând în treacăt că mai era doar o jumătate de oră până la închidere. În calea lor, aproape de intrare, au dat peste o piatră cu inscripţia „Seidtreu, Warhaft, Geduldig” – Credinţă, Adevăr, Răbdare.
Punctul indicat de GPS‑uri se afla undeva în capătul cimitirului, la stânga. În afară câtorva câini comunitari care se lătrau între ei, cimitirul mângâiat de umbrele apusului era aproape gol. În scurt timp au ajuns în zona în care era ascuns cache-ul. De jur împrejur se găseau statui şi copaci înveliţi în iederă, coloane greceşti, pietre de mormânt vechi, împodobite cu coroane de flori, punctate pe alocuri de lumânări roşii.
„Descrierea spune că este sub numărul 1969”, a spus Alex.
Toţi trei s‑au apucat să se uite pe inscripţiile de pe pietrele tuturor mormintelor din zonă, unul pe stânga, unul pe dreapta şi Luciana printre ei mai lent. Din când în când citeau apăsat numele nemţeşti de pe pietre sau îngânau anii apropiaţi de 1969. L‑au găsit în mai puţin de zece minute. Cătălin a fost cel care a scos la lumină un tub mic şi rotund, ca o cutie de pudră, în care încăpea doar un log-book improvizat din câteva fâşii de hârtie capsate şi câteva monede.
„Altă treabă pe lumină”, a spus mulţumit Cătălin. „Nici nu mai e aşa de creepy”.
„L-am găsit şi pe ăsta. Cât l-am căutat atunci, frate”, a răsuflat uşurat Alex.
„Ce facem acum? E şapte aproape…”, i-a întrebat timid Luciana.
„Ce să facem? Mergem la cache-ul din Piteşti, nu?”
