Geocaching România

Author: Issa Sysaa

Un loc cum rar întâlnești- Satul Geamăna
Când afli de locuri pline de povești (mai bune sau mai rele ), pașii te îndeamnă sa urmezi calea poveștii.

La evenimentul de GeoQuest 10 ce l-am organizat în 2018 nu am reușit sa ajungem sa punem micile comori in toate locațiile pe care ni le-am propus, astfel încât, după eveniment, ne-am hotărât să vizitam aceste locuri. De Roșia Montană și de Satul Geamăna am tot auzit povestindu-se și parca nu credeam acele povesti triste.

Dimineața nu apuca cocosul sa se dezmeticească si sa dea trezirea cu cântecul său, ca noi ocupam deja loc la masa pentru micul dejun, spre surprinderea proprietarilor pensiunii unde ne cazasem (chiriașii lor se trezeau de obicei la ora 08:00, noi la ora aceea făceam cu mâna de rămas bun).

Traiască Google Maps care ne-a arătat drumul spre Geamăna. Eh, da, nu e chiar asa de simplu pe cât va las sa credeți. GPS-ul ne îndruma spre satul Posogani. Si cum ne bucuram noi de drum asfaltat, iaca ca se termina si in fața noastră se ivește un drum nu foarte prietenos. Dăm ocole drumului, ne întrebam dacă GPS-ul nu s-a încurcat cumva (mai greșește si el, e de înțeles) si, ca sa fim siguri ca mergem pe drumul corect, abordam un localnic ce isi vedea liniștit de treburile lui prin curte (norocul nostru ca oamenii de la țară se trezesc cu noaptea in cap). Consăteanul când aude că vrem sa vizitam biserica ce a fost inundata de Ceaușescu, bucuros ne îndrumă si ne asigură ca drumul neprietenos ce se zărește este cel corect.
- Mergeți și vizitați, este foarte frumos locul și ce-a mai rămas din biserică. Luați-o tot înainte , drumul este bun, l-au reparat că îl folosesc si cei de la ……… .
Mulțumim de sfaturi, urcam in mașina șiiiiii mergem. Drumul a continuat la fel de neprietenos (gropi, pietre, urcat….) însa cum ambiția a fost mare, noi nu ne-am lăsat.

Ajungând la podul de piatră indicat de ghidul nostru, ne-am oprit sa însemnam locul cu o cutie. Lânga noi se oprește încă o mașină din care au coborât 3 bărbați, 2 mai învârsta si unul tânăr. Mai întrebam încă o data de drumul spre Geamana iar unul din bărbații mai învârsta se apropie bucuros de noi si ne explică pe unde sa o luăm.
- Luați-o pe drumul acesta, mergeți tot înainte si veți ajunge la Geamana. Puteți sa va întoarceți pe acest drum după ce ati ocolit tot lacul, sau faceți dreapta unde se ramifica drumurile. Eu în acest loc m-am născut si crescut, ne spune bătrânul cu emoție in glas in timp ce privirea i se plimba pe dealurile verzi, dorul de locurile copilăriei citindui-se in ochi. A trebuit sa ne mutam când au inundat valea, acum stau la Timișoara, nu am mai fost aici de 30 de ani! Emoția ce l-a cuprins i-a întrerupt câteva secunde glasul, lacrimile jucându-i in ochi.
Ne-a urat o zi bună si a fugit pe o poteca ce ducea pe dealuri. Muți la aceasta avalanșă de emoții, ne-am dus sa punem cutia pe pod.
Drumul nu este foarte lat, astfel ca am fost nevoiți sa mergem încet nu doar din cauza gropilor, acest lucru dându-ne prilejul sa admiram mai bine peisajul. Găsisem un loc din care se vedea lacul gri. Coboram, mai punem o cutie, facem poze si ne întâlnim cu un grup de tineri veniți si ei sa viziteze locurile.
- Sunt și pe aici Geocutii ???
Tânărul știind de Geocaching iar cum pe tricourile noastre scria numele jocului, totul a devenit clar pentru el.
- Nu sunt, răspund eu , dar vor fi in curând.
- Foarte bine, răspunde acesta, locul merita. Mai in față o sa întâlniți si lacul rosu, zici ca este plin de sânge, așa de roșu este.
Înaintând pe drum ajungem si la poteca care duce mai aproape de turla biserici din satul ce odata a fost Geamana. Poteca se poate vedea ușor, mai ales ca sătenii ramași au ridicat pe partea opusă o alta bisericuță in care sa își spună rugăciunile. Curios dar aici încă mai locuiesc oameni. Vederea este unica. In jur totul este gri, o mâzgă care la prima vedere pare a fi întărită te ispitește sa înaintezi spre turla însa pașii lăsați in ea de niște curioși te fac sa dai înapoi. Înmărmuriți ne întrebam oare cât de înaltă a fost biserica, de numai aceasta se mai vede.

De ce nu se mai vede nici măcar un acoperiș de la vreo casa care a fost îngropata? Răspunsul l-am aflat muult mai târziu (la o saptamana după ce ne-am întors din concediu, când am făcut mici săpături pe internet legat de acest sat). In trecut, biserica se construia pe deal pentru a fi cea mai înaltă clădire din sat, tocmai ca mersul la slujbă să „refacă“ simbolic drumul lui Iisus pe dealul Golgotei.

Găsim un loc pentru mica comoara din Geocaching, mai aruncam o privire spre turla ce striga parca după ajutor pentru a fi salvata de la înec si mergem mai departe. Cu siguranță nu vom uita acest loc.
Lacul plin de “sânge” dupa cum ne-au spus grupul cu care ne-am întâlnit, a fost un mare WOW pentru aceasta zi.
Șocant pe lângă culoarea lacului a fost faptul ca la câțiva metri de lac sunt case in care trăiesc oamenii. Culmea ca știu sa iți zâmbească si sa te primească cu bratele deschise. In timp ce admiram împrejurimile, o femeie ce împinge sprintena o roaba, ne zâmbește senina si ne întreabă:
- Vă place la noi?
Surprinși de tot si neștiind cum sa răspundem fără sa părem șocați am spus:
- Nu vezi așa ceva în fiecare zi!
Așa și este. Este altceva sa vezi un lac roșu, o biserică scufundata, dar când privești in urmă la istoria locurilor….. emoția ți se așează în gât (corp).

Un alt vizitator ne abordează si ne spune ca in satul Vinta se mai pot vedea crucile mormintelor scufundate de devărsările miniere.

Adica se mai pot vedea? ne întrebam noi. Scurgerile de la mina se pare ca încă se produc, valea fiind inundata in fiecare zi putin câte putin. Acest lucru l-am putut observa când am trecut cu mașina prin pârâiașul devastator si mașina a început sa patineze, norocul nostru, ca la sfatul mecanicului, am lăsat cauciucurile de iarna, se pare ca știa el ceva.

Am mers pe lângă lacul insângerat pana am dat de o alta culoare a lacului.
- Ce apă turcoaz! exclama Alin. Oprește sa facem poze!
Culoarea o poți vedea doar in pozele din reclama stațiunilor turistice din occident si parca tresare inima in tine când vezi ca si noi avem asa ceva. Ahhhh, dar la noi apa aceasta nu este tocmai recomandata pentru scăldat, ca in occident.

Ajungem și in Vinta unde vedem satul cu cele câteva case in care locuiesc oamenii ce nu au vrut sa își părăsească pământurile si cimitirul inundat cu biserica la care apa cea turcoaz așteaptă sa o inunde si pe aceasta.

Ne uitam si nu ne vine sa credem, parca trăim in alta lume. Aici lumea își vede liniștita de treaba privind curioși vizitatorii căutând ceva……ce anume, nu aș putea sa spun.
Ne uitam la ceas si vedem ca este trecut de ora 15. Am pierdut noțiunea timpului cu privitul peisajului astfel ca ne grăbim sa terminam traseul ce trebuia făcut in 3 ore. Ajungem într-un loc in care se pot vedea combinația celor 3 culori: gri, rosu și turcoaz. Clar si aici punem o cutie. Unul făcea poze, altul sapa loc pentru cutie, muncă in echipă, ce mai !
Totusi nu înțelegeam de ce consateanul nostru ne-a spus ca drumul este bun ca doar il practica si cei de la baraj . Si atunci ne plesnește relevația , ăștia sigur au mașina înalta gen jeep sau duster, cu astfel de mașini nu te doare capul. Ajungând la barajul lacului am oprit sa mai facem câteva poze, nostalgici ca lăsam totul in urma, când o mașina opreste langa noi pentru a ne cere indicații pentru biserica scufundata. Bucuroși ca le putem oferi informații ajutătoare le explicam toată experiența noastră din aceea zi.
- Sunteți de la vre-o revista sau ceva de genul??? ne întreabă doamna din mașină.
- Nu, răspundem noi.
- Am văzut ca sunteți îmbrăcați la fel si aveți scris o adresa pe spate si ne-am gândit ca sunteti de la vreo revista ce vrea sa promoveze locurile.
Le-am explicat de Geocaching, ce este si ce facem noi, iar răspunsul lor a fost spre surprinderea noastră:
- Bravo voua, țineți-o tot asa, pentru ca avem nevoie de oameni ca voi. Și veseli isi iau rămas bun de la noi plecând sa vadă Geamana si locurile de care le-am povestit.
Se pare ca totuși satul Geamana nu a fost uitat, cum au crezut alții.

Lacul a apărut și în presa străină

Locație Lacul de decantare Geamăna:
06/05/2019
Peripeţii la pus de cutii
Cum am ajuns să scriu acesată poveste? Simplu, după o tură nebună de căutat locuri pentru pus cutii, am spus că lumea trebuie să ştie ce locuri minunate avem în această ţară.

Prima zi- Vineri 1 Iunie

Cum să sărbătoreşti copilului din tine?! Făcând ce iţi place şi combinând utilul cu plăcutul.

Ne trezim cu noaptea în cap, umplem portbagajul Kassandrei, că tare mic este săracul, cu tot ce credem noi că este necesar în călătoria noastră. Pentru cei care nu ştiu, Kassandra este maşinuţa noastră, cea care a luat parte cel mai mult la aventura noastră.

O ultimă verificare a lucrurilor şi urmăm calea spre Alba Iulia. De această dată căutăm să vizităm câteva chei, auzisem noi de la diverse personae, că acestea ar fi foarte frumoase şi spectaculoase. Ajungem în Ivaniş, la o mică intersecţie de drumuri unde dăm cu banu pe care să ne ducem. Vedem un indicator ce ne spunea că la 16 km avem un punct de informaţii turistice. Ok, gata, acolo mergem, luăm informaţile necesare, după care ne vedem mai departe de drum (astea erau vorbele noastre, însă, până la fapte mai este cale lungă). Şi mergem noi cu vreo 30 km/oră (că de măream viteza se descentra Kassandra), facem pe drum câteva poze, că tare frumos mai era pe acolo şi răcoare. Că doar eram în munţi, nu-i aşa?

Ajungem la o intersecţie de drumuri, unde frumosul indicator ne anunţa că până la Mogoş (acolo era punctul informatic) mai avem 5 km. După mai multe ”Bip-uri“ (drumul ce ni se arăta nu oferea nici o încredere) şi facem cale întoarsă căutând locuri unde să punem micile comori, măcar să vadă ceilalţi geocacheri minunăţiile ce ne clăteau ochii. Din păcate locurile au rămas fără comorile noastre din diverse motive (drum îngust, bălării cu caru). Iată-ne din nou în Ivaniş, unde, de acestă dată vedem un panou informatic cu zone ce merită vizitate şi culmea, şi un centru de informare turistică, care bineînţeles era închis. Ne holbăm la panou, consultăm şi harta noastră (care are informaţiile ei dar nu foarte explicite ) şi descoperim pe Locus, ca pe la 300 m (în linie dreaptă binenţeles) este un cache. Ce să facem că noi am ieşit la pus de cutii, nu la căutat.

Eh şi aşa jumătate de zi a fost pierdută, măcar să ne înbogăţim ziua cu o cutie. Specificăm că noi nu ne-am salvat cacheurile din Alba iar în zona în care ne aflăm semnalul la telefon era zero barat, aşadar internet caput. Ajungem aproape de cache şi descoperim nişte chei. Nu ne referim la chei de maşină sau casă, ci la Cheile Găldiţei şi Turcului. Ei na că a dat norocu peste noi, renunţăm la căutatul cutiei şi mergem mai departe să vedem ce minunaţii mai putem descoperii.

Partea rea este că sunt panouri informative, însă, traseele nu sunt chiar aşa de bine marcate de aceea a trebui să ne oprim în Necrileşti (de unde pleacă un traseu spre platoul Ciumuleşti). Admirăm, ne uităm la ceas, vedem că deja era ora 15 şi ne hotărâm să ne întoarcem lăsând platoul pentru altă dată, dar totodată, lăsând ceva amintire prin aceste locuri unde primeşti bineţe de la fiecare om pe care îl întâlneşti. Despre Cheile Găldiţei şi Turcului nu o să vă povestesc foarte multe pentru că vă las pe voi să le descoperiţi în viitorul apropiat. Tot ce vă pot spune este să aveţi grijă, drumul prin chei este foarte îngust, dar de o frumuseţe rar întâlnită. Acum să nu credeţi că doar aceste chei le veţi vedea, vă vor încânta privirile şi Cheile Întregalde şi Poiana Galdei.

Sâmbătă 2 Iunie 2018

Alarma sună, mmmm…. după o zi grea una nouă acum se arată. Aroma cafelei ne alunga şi ultimele urme de somn. Obiectivul nostru – Cheile Râmeţului. Dăm drumu la GPS şi urmăm indicaţile până când într-o intersecţie din Aiud (că aici ne-am peterecut noaptea) îmi aduc aminte că, parcă văzusem eu un indicator ce arata spre Cheile Râmeţului. Ajungem la vestitul semn (normal că am ignorant GPS-ul care urla de zor “La prima intersecţie întoarceţi!” (nu chiar cu cuvintele astea, însă cu acelaşi înţeles). Şi vedem că scrie Ponor “x” Km. Hmmmm Ponor, Cheile Râmeţului, eh tot pe acolo, distanţa dintre ele ne fiind aşa de mare în km. Şi ajungem dragi cititori prin nişte păduri de un verde parcă furat de la smarald. Iesim din pădurile răcoroase unde ne părăseşte şi asfaltul luându-ne în primire aventura.

Admirăm gropile ce ne chinuiam să le evităm şi ne continuăm drumul.
- Aline cât mai avem?
- Nu ştiu, că nu ştiu unde mergem!
- Nu-I nimic, o luăm tot înainte că oricum în altă parte nu avem unde merge, iar de întors nu se pune problema.
- Pe harta îmi apare că ne îndreptăm spre mănăstirea Râmeţ.
- Pune Aline Gps-ul pe mănăstire că unde-i mănăstirea sunt şi cheile .
Zis şi făcut, iar în faţa noastră se afişează un tablou demn de poveste. O adevărată panoramă a munţilor. Trag maşina pe dreapta, nu de alta, însă curios, nu eram singurii care vizitau acele coclauri.
- Ce spui Alin, merită locul o cutie?
- Categoric Da!
Aşa căutăm noi frumuşel un loc’şor şi uite cum locul se îmbogăţeşte cu comoara noastră. Facem poze şi încântaţi că ziua se arată bogată în locuri, ne continuăm drumul. Hopa uite şi un izvor cu o apă cristalină de ţi se răcea gâtlejul doar auzind-o cum curge. Localizăm un loc numai bun de ascuns comoara noastră, totul după ce ne-am aprovizionat cu apa înbietoare. O da, ziua este clar pentru pus cutii.

Şi mergem noi ce mergem până ajungem în Râmeţ. Aici după ce am trecut de şcoala generală, vedem o bifurcaţie în care bineînţeles, nu tu mamă de indicator. Un drum ducea la mănăstirea Râmeţ, iar celălalt drum ducea spre…… . Mă uit cu Alin pe harta din telefon (unde totul pare atât de aproape şi unde toate drumurile “sunt” asfaltate) când lângă noi opreşte o maşină şi ne întreabă :
- V-aţi rătăcit?
- Păi, un pic. Vrem să ajungem în Cheile Râmeţului.
- Hmm ,drumul ce coboară duce la mănăstirea Râmeţ şi de acolo puteţi să mergeţi la chei, dar nu prea vă recomandăm, drumul este foarte rău, mai rău ca pe aici. Nu vreţi să vedeţi Ponorul? Şi acolo este frumos.
Medităm noi repede şi constatăm că Vânătările Ponorului erau pe lista noastră de vizitare şi cu zâmbetul pe buze cerem indicaţiile de riguare.
- Mergeţi tot înainte, ne spune şoferul, până ajungeţi în Brădeni şi acolo în centru satului este un punct de informaţii turistice, întrebaţi acolo şi o să vă spună pe unde să o luaţi spre Ponor.
Luăm calea spre-nainte şi după aproximativ 800m întâlnim o casă, care, spre surprinderea noastră, era locuită de oameni nu foarte învârstă, după cum ne aşteptam noi. Oameni care prin simplitatea lor iţi aducea zâmbetul pe buze. Oameni care deşi erau singuri pe acel deal imens, iţi zâmbeau senin şi dădeau bineţe de parcă te cunoşteau de când ai fi făcut primi paşi pe această lume.

Ei, haideţi să lăsăm melancolia şi să vă povestesc cum am ajuns într-o curbă cu o mica parcare (dacă pot să îi spun aşa, idea este că nu blocam drumul aşa tare) . O luăm pe poteca care părăsea drumul şi ajungem pe o creastă de unde aveam o privelişte de 360 de grade. Nu am la mine dicţionarul de metafore pentru a putea descrie sentimentul impactului cu panorama.
- Merită locul o cutie? mă întreabă Alin
- Da, cu sigurantă da!
- Păi şi crezi că o va căuta cineva?
- Nu ştiu dacă o va căuta cineva, dar cutia va arăta geocacherilor că aici este ceva “ Senzaţional” !
Si pe aici ne este drumul,hai că nu mai avem mult până la Brădeşti, când Alin îmi spune că pe hartă îi apare un monument istoric. Ajungem şi la monument şi vedem că este un monument ridicat în cinstea eroilor căzuţi în cel de-al doilea război mondial. Credeţi că am plecat de acolo fără să populam locul? Nu, nici gând, mai ales că ne-am amuzat, pentru că în locul nimanui, ceva mai departe de monument, era construită o toaletă, una pentru bărbaţi şi una pentru femei. “Eşti ceea ce laşi în urmă!” spun multe anunţuri în care atrag atenţia oameniilor “domni de neam”. Asta ne arată că oamenii ăştia chiar îşi iubesc munţii de care au grijă, asta o demonstrează florile de la monument, cât şi toaleta din vârful muntelui.

Impresionaţi de tot ce văzusem până acum, continuăm cu încredere drumul. Ajungem şi în minunatul Brădeşti unde în centrul satului găsim 3 panouri informative cu trasee pentru Vânătările Ponorului, Cheile Râmeţului şi Cheile Mănăstirii. Centrul Informativ, poliţia cât şi magazinul din centrul satului erau toate închise, doar câţiva săteni cântau bucuroşi, acompaniaţi cu câte o sticlă de clătit gura în centru satului. Cât stăm noi şi medităm ce să facem, vin nişte oameni de la câmp. Bucuroşi că îi vedem, le cerem sfatul, dacă drumul spre Ponor este accesibil cu maşina.
- Se poate până la un moment dat, de acolo trebuie să mergeţi pe jos.
Drumul ce ducea la Ponor este un drum de ţară cu pietriş şi se arăta mult mai bun faţă de cel pe care tocmai îl parcursesem. Pentru că ţineam cont şi de spusele celui de dinainte (lăsăm Cheile Râmeţului) şi pornim spre Ponor. Ei dragilor acum începe aventura cea mai cea! Drumul pietruit ne părăseşte uşor, uşor ,peisajul, casele, cu acoperişul de paie, rasfirate, una la sute de metri faţă de cealaltă, ne fură încetişor şi ne trezim pe o poteca de unde doar maşinile de teren şi căruţele au ce căuta pe acolo, sau poate chiar ATV-le. Dacă întalneam un câine în faţa, nu aveam pe unde să-l ocolesc, eventual dacă urca el dealul sau se dădea în valea de lângă drum. Cu a-ntâia şi a doua, după aproape o jumătate de oră, dacă nu şi mai bine, ajungem la drumul ce duce la Vânătările Ponor. Şi ca toată aventura să fie piperată când credeam că am scăpat, din faţa noastră vine o maşină (deja eram pe un drum cu jumate de metru mai lat fata de cel pe care venisem ). Ce să fac? Nu aveam de gând să cad în mica vale şi cum “banda“ mea era cea de lângă peretele muntelui, încerc să urc maşina măcar cu o roata pe peretele muntelui, încercând să fac loc celui din fata mea. Uf, gata, totul este bine, ajungem şi la punctul “până la un moment dat”, lăsăm maşina (după aceea o controlăm ca nu cumva să se fi rupt ceva la ea şi nu curge nimic) şi ne îndreptăm spre cascadă.
- Uite Alin! Acolo chiar trăieşte cineva. Sunt haine întinse la uscat!
Aceea casă are vecini la aproape un km dacă nu mai bine, cu animale care îşi văd de păşunatul lor liniştite, ignorând curioşii ce le privesc.

Despre cascadă ce să vă povestesc? Este de o splendoare de nedescris, însă ce ne-a uimit cel mai mult era poteca şi balustrada amenajată de curând, cel mai probabil de oamenii ce locuiesc în căsuţa de lângă cascadă.

După ce ne-am atins obiectivul pornim la drum, de data acesta asfaltul ivindu-se în faţa nostră.
- Ce facem acum, mergem la Huda lu’ Papară? întreabă Alin
- Da, ca şi aşa nu este departe şi de mult vroiam să ajungem.
Aici alte peripeţii, nu la fel ca cele pe care le-am lăsat în urmă, dar de povestit. Ştiind că aici este o cutie, încercăm să o localizăm. Semnal cu bucata, cel mai bine este sa vii pregătit de acasă cu spoilăre şi hinturi, nu ca noi care ne învârteam precum pasărea în jurul cuibului căutând semnal. GPS-ul parcă se amuza de noi şi ne aruncă dintr-o parte în alta. Facem o pauză şi încercăm să explorăm peştera. Pe unde să trecem şi care o fi poteca? Nimic specificat. Nu stăm noi mult pe gânduri, ne descălţăm şi tranversăm apa care la primul pas era acceptabil de rece, dar după doi paşi, ne-a venit să urlăm de rece ce era. Am ajuns la gura peşteri iar imensitatea ei mi-a dat sentimentul, cum că, ar vrea să mă înghită. Odată erau nişte trepte prinse pe peretele peşterii, care acum nu mai există, smulse din cine ştie ce cauză. Apa rece ne-a făcut să ne oprim la intrarea ei dar totodată ne-a făcut să ne promitem că vom reveni să explorăm ce nu am apucat acum.

După o aşa zi, oboseala şi-a spus cuvântul făcându-ne să ne îndreptăm spre Alba, unde aveam locul de campare. Ieşim pe DN-ul mult visat ,aveam asfalt cu duiumul şi loc lejer pentru două camioane, claustrophobia mea revenind la starea de linişte. Suspinând şi pregătindu-ne pentru cei 100 km de parcurs, apas pedala de acceleraţie. După ceva km il aud pe Alin:
- Las-o mai încet!
- De ce? întreb eu mirată, pentru că stiam că şi el este nerăbdător să ajungă la campare
- Ajungem la cascada Sipote.
- Aventura noastră încă nu s-a încheiat? Ok! Cred că pot să mai fac faţa la o aventură.
Cascada se poate vedea din drum, probabil este şi un traseu de munte ce te duce lângă ea, noi o să căutăm acest traseu altă dată. Căutăm locul unde să ascundem cutia, pregătim cache-ul şi…. SURPRIZĂ! Dacă parcarea a fost goală când am ajuns noi, acum era ocupată de încă trei maşini, uni se pregăteau să işi pună masa, alţii scoseră cafelele şi ţigările, iar ceilalţii profitau de apa rece ce venea de la cascada aproape de locul unde vroiam să punem comoara.
- Ce facem? îl întreb pe Alin
- Aşteptăm să plece? răspunde acesta
- Pe bune ? Oamenii aceştia s-au oprit să stea să se odihnească, nu să privească cascada!
Divinitatea însă a ţinut cu noi iar cei care au hotărât să îşi dezamorţească membrele nu erau curioşi ce facem noi.

Ne îndreptăm spre Alba, iar în faţa noastră un peisaj de poveste. Din păcate nu am putut să punem nici o cutie, linia albă continua nelasându-ne, iar parcările lipseau.

Indicatorul ne arată să facem dreapta şi drumul ne duce în vestitul sat Rimetea, unde tocmai în această zi era un spectacol, iar aglomeraţia îşi spunea cuvântul. Aici este ascunsă o cutie, încercăm să găsim un loc de parcare (bună glumă asta) şi găsim tocmai la aproximativ 30m la ieşire din sat spre Coltesti. Parcăm maşina şi ne îndreptăm spre cutie, făcând slalom printre oameni şi maşini. Ei, cutie dragă cutie, unde poţi fi tu ascunsă, că semnalul aici iar se dădea la bucată. Citim hintul însă, abandonăm deoarece strada şi terasa erau “bucşite” de oameni. Credeţi că ne-am dus pasivi la maşină? Ei aşa am facut până în secunda când m-am oprit (Alin fiind in faţa mea nu a văzut că eu m-am oprit, iar timp să-l strig nu am mai avut) şi am început să coordonez puţin circulaţia. Erau atâtea maşini parcate pe ambele sensuri, că circulaţia se făcea pe o singură bandă, iar maşinile veneau din ambele sensuri. Salvez situaţia pe moment însă ne fiind plătită pentru această muncă şi timpul fiind destul de târziu las munca specialiştiilor şi îmi văd de drum recuperându-l pe Alin care se uita mirat la mine.
- Ce? îl întreb eu. Nu ai văzut că s-au blocat şi nu îi ajuta nimeni?
Nu mai zice săracu nimic şi ne vedem de drum în continuare. La Colţeşti aici totul este mai simplu. Satul era liniştit lăsându-ne pe noi să ne facem treaba.

În drumul nostru trecem prin Cheile Vălişoarei, pe lângă cetatea Trascăului toate acestea de o frumuseţe de ţi se taie respiraţia. Nu oprim însă ne promitem că vom reveni pentru a le explora mai bine.

Aventura de pe ziua de astăzi se termină când ajunem la locul de campare unde proprietarul ne aştepta dornic să ne asculte poveştile şi să ne sfătuiască pe ce drum să o luăm a doua zi.

Duminică 3 Iunie 2018

Alarma sună? Nu! Însă cântecul cocoşului din depărtare şi mirosul de cafea proaspătă( făcută de Alin) mă îmbie să mă trezesc. Zâmbesc, ce somn plăcut am avut, greierii având grijă să alunge toată oboseala prin cântecul lor. Acum la cafea îi caut cu privirea, toţi stau ascunşi prezenţa noastră fiind un pericol pentru ei.
- Vezi găurile din pământ? îl întreb pe Alin. Acelea sunt găuri făcute de greieri.
- Aşa de mari?
- Uite unul, este mai curios şi vrea să iese afară.
Şi aşa ne petrecem următoarele 15 min stând şi urmărind greierele cum curiozitatea îl scotea din căsuţa lui. Îi dăm o bucăţică de pâine ca mulţumire pentru cântecul din seara precedentă.
- La mulţi ani!
Mă întorc şi văd o privire caldă şi înduioşitoare. Mintea mea începea să lucreze la putere maximă.
- Ai uitat? întreabă Alin
- Pe moment da. La multi ani si tie!
În acestă zi, acum 12 ani, am făcut schimb de jurăminte. Nu intrăm în detalii că devine povestea prea siropoasă.

Strângem cortul, ne luăm rămas bun de la proprietar, nu înainte de a lua acordul acestuia pentru a pune o cutie şi aici.

Obiectivul nostru pentru ziua de astăzi: terminarea traseului prin Cheile Ampoiţei ( data trecută a trebuit să-l abandonăm din cauza ploii) şi Piatra Boului. Mergem să rectificăm coordonatele la o cutie unde văzusem că aveam probleme (de data aceasta având în dotare şi un Garmin).

Terminăm traseul şi ne îndreptăm spre Piatra Boului. Întrebăm un localnic până unde se poate merge cu maşina, pentru că panoul care prezenta Piatra, scria doar detalii despre aceasta şi un simplu 500m. Maşina am lăsat-o în vecinătatea panoului, accesul până la piatră făcându-se doar pe jos.
- Ce facem, mergem la ea? Este cam înorat! spune Alin
Îmi ridic privirea şi văd cerul negru deasupra munţiilor.
- Hai să încercăm. Luăm pelerinele în caz că începe ploaia. Poate reuşim să ajungem până la Piatră şi măcar vedem dacă merită să facem un traseu .
La Piatra Boului este deja o cutie. Dam drumul la GPS şi ne luăm după acesta.
- Mie îmi arată 800m nu 500 cum scrie pe pancardă, zice Alin
- 500 sunt până la piatră, poate cutia este pusa în vârf, zic eu plină de speranţă.
O luăm printe case, pe o potecă plină de urme de vaci, ajungem în plin câmp, urmărim cerul care se înegrea tot mai rău, ascultăm tunetele ce se auzeau în depărtare sperând în continuare că, curenţii de aer de deasupra munţiilor vor întoarce norii si îi vor alunga din calea noastră. E he he însă socoteala de acasă nu bate cu cea din târg şi când mai aveam vreo 400 m până la cutie (în linie dreaptă, că gps-ul nu calculează curbele şi urcuşul) apare un mai ditai fulgerul pe cer, punându-ne să facem cale întoarsă repejor. Gata, nu era de glumă, se anunţă potopul. Fugim la maşină, ploaia pornindu-se tocmai când am ajuns la aceasta. Pornim uşor, făcând dese opriri deoarece ploua aşa de tare că nu mai puteam vedea nimic prin parbriz. În Alba Iulia, când am zis că am scăpat, după ce trecem de cetate, vine iar potopul obligându-mă să trag pe dreapta ca să nu fac nici un accident. Stăm cuminţi în maşină, aşteptând să se liniştească vremea. Credeţi că sa liniştit? Păi când şi când se mai liniştea, însă a trebuit să o luăm din loc deoarece strada se inundase aşa de tare, încât şi capacele de la gurile de canalizare săreau în sus.

”Fugim” de acolo ca să dăm de mai rău, intrăm pe o straduţă unde apa venea şi mai mare de cât cea pe care o lăsasem în urmă, maşinuţa noastră era jumătate în apă, canalele au devenit adevărate fântâni arteziene. Scăpăm şi de aici, ieşim din oraş, facem încă câteva opriri şi cu chiu, cu vai, lăsăm potopul în urmă, odată cu ieşirea din oraş.

Ce a fost asta? De unde a venit? Nici noi nu ştim! Însă ne bucurăm că autostrada nu avea pe ea nici pic de strop de ploaie. Dacă Kassandra până acum o ora era plină de praf, acum strălucea.

Am ajuns acasă cu bine, după un weekend plin de peripeţii, cu un bagaj emoţional plin cu de toate. Noi însă suntem incăpăţânaţi şi i-am promis Pietrei Boului şi Cheilor Rameţului că nu ne vom lăsa până nu le vom explora.
10/06/2018
Comoriile Copiilor

Orice poveste are începutul ei. După o iarnă de hibernare acest eveniment a venit precum cireașa de pe tort.

Vineri după-amiază:

După cum stabilisem în prealabil la ora 17:10 întregim binecunoscuta echipa Issa Sysaa, V@lybra și Pistruiata luând drumul spre capitală. După 4 ore de mers continu ajungem să ne lăsăm bagajul și să ne întâlnim cu câțiva localnici primitori. Surpriza lui Dan (DanAl70 ) și a Laurei (ei au fost gazdele noastre in decursul week-lui) au fost să ne ducă la un local superb ,nu de alta dar cică se dăduse “dezlegare la cârnații mioritici “ . Ah, și ce seară am mai avut, plină de râsete și de amintiri. Categoric trebuie să mai repetăm, așa mai aflăm și noi de isprăviile tinereții.

Sâmbătă:

Dis de dimineață cum îi șade bine omului plimbareț (că doar venisem să umblăm ,nu să dormim), luăm drmul pădurii Băneasa să căutăm câteva cutii înainte de event. Aici a fost surpriza iepurașului din pădure care s-a speriat de noi și a fugit cât l-au ținut piciorușele, dar locul cutiei tot nu n-i la arătat lăsându-ne să căutăm.

Uite așa ,cu pași repezi, a venit ora 10 și a trebuit să abandonăm pentru moment căutăriile noastre. Înainte să ajungem la locul întâlnirii, plăcută ne-a fost surpriza să ne întâlnim cu Mr.Ericusz, Chrys10 și cu un grup de nemți pasionați și ei de Geocaching. După o succesiune de salutări și de îmbrățișări, pornim cu mic cu mare spre faimoasele comori. Lăsăm pe cei mici să ne conducă la primele comori după care împărțim grupul in două, nu de alta dar noi cei din provincie aveam de străbătut o pădure întreagă. Cutiile au fost gândite și lucrate special spunem noi aducându-ne de multe ori zâmbetele pe buze. La cutiile ce poartă numele diferitelor animale s-au facut tot felul de glume, la “Ascunzătoarea bufnițelor 1” am putut admira munca depusă pentru construirea acestora însă hohotele de râs au răsunat la cutia “36 Eggs Later” . Nu am fost atenți la cine a ascuns cutia, dar gândurile noastre au dat fuguța la vestitul Mioritics și la “ ouăle” acestuia (nu gândiți pervers ,vă rugăm ). A fost frumos să scotocim printre o grămadă de ouă și să putem să reproducem un episod din trecut, când cineva ne povestea cum căuta vestitele ouă kinder. Mult mai târziu am observant că de fapt cutia este a lui Kekemes.

În jurul orei 13 ne întoarcem la locul de joacă unde familia Albeanu ne așteptau cu multe bunătățuri. După ce ne-am umplut burdihanele am pornit spre oraș călăuziți de DanAl70 și Laura. La sugestia lui Dan am lăsat mașiniile într-o parcare și am luat-o la pas prin oraș. Vroiam să ajungem la anumite cutii cum ar fi: “Epic puzzle box for Geocaching”, “PB#02-km0“, ”Constantin Tănase” și bineîțeles “Tuesday the 14th“, atacând și restul cutiilor ce se aflau între obiectivele noastre.

Știți cum iese cloșca cu puii la plimbare? Așa eram noi în jurul lui Dan și a Laurei. Dacă Dan a trecut trecerea de pietoni semaforizată pe roșu ,8 inși după el (Laura era cea care cumva ne supraveghea), dacă Dan s-a oprit să admire un stâlp, toți în jurul lui să vedem ce anume i-a atras atenția și multe astfel de întâmplări. În toată plimbarea aceasta am avut ocazia să admirăm arhitectura Bucureștiului și să povestim liniștiți fără să stăm numai cu nasul în tehnologie. Acum să nu care cumva să credeți că DanAL70 ne arăta unde era ascunsa cutia. Acesta ne ducea aproape de cache ,după care se relaxa observându-ne cum căutăm de zor comoara. După fiecare reușită ne întrebam gazdele “Și acum unde mergem ?”

Așa am ajuns la cutia “Epic puzzle box for Geocaching” unde am dat năvală cu toții la cea mai mare cutie din România. Nerăbdarea a fost mare, dar curiozitatea și mai mare. Unul era cu telefonul iar trei năvală pe cutie, însă când a fost deschisă am putut să admirăm cu toții vestita cutie.

După cum am mai spus, am insistat foarte mult să ajungem și la Km 0, iar în drumul nostru spre cutie, DanAL, ne-a dus și la “Biserica Rusă“. Aici până să ne apucăm să citim despre ea, Mr.Erikusz iși dădea cu părerea “Ce tare ar fi să ascunzi aici cutia!” (arătând spre un plastic gri), și mare ne-a fost surprinderea să vedem că cutia era exact în locul despre care ne vorbea Erik.

Nu mai aveam mult și gata, am ajuns în locul de unde începe numerotarea kilometrică. Se fac poze, se caută cu grijă (mașina de poliție era chiar lângă noi), găsim cutia lui Andrixnet, ne logăm după care mai facem o ședință foto pentru punerea la loc a cutiei. “Gata?” ne întreabă DanAL, “Nuuu” răspund împreună cu Pistruiata “Mergem să facem câteva poze cu prietenul Caragiale! Poate ne dă un hint la Ceaiul de la ora cinci!“ răspundem noi tot numai un zâmbet. Clic, clic, pozele gata, hintul luat și o luăm din nou la pas conduși de Dan și Laura.

Ajungem și la “Carol 53“, că doar promisesem, citim articolul, ne logăm cum putem căci rubricile se umpluseră, facem schimb de suveniruri și “Acum unde mergem ?”, întreabă cineva din grup. Mai mergem la câteva cutii ce le întâlnisem în drum spre eventul celor din Germania că doar le promisesem că ne vedem mai târziu.

Odată cu lăsarea serii, gazdele nostre ne duc în parcul Herăstrău unde căutăm cutia “Hard Rock”. Participăm și la eventul nemțiilor care ne-au povestit de întâmplăriile lor din aceea zi. Surpriză, ajung Caracula și Mihaela, iar poveștile se lungesc tot mai mult. După o zi plină de aventuri frumoase, seara cu povești și mai frumoase, ceasul biologic ne anuntă că este timpul să luăm masa. Aveam masa rezervată într-un local frumos unde am avut parte și de un concert de muzică folk, dar mai marea ne-a fost bucuria când l-am întâlnit pe Lukas’, ajuns și el pe ultima sută de metri. Muzică, mâncare, prieteni , voie bună, băutură… toate împreună formau meniul perfect, mai că nu ne mai venea să plecăm acasă. Ehhh, dar a trebuit să plecăm, dar să nu credeți că ne-am îndreptat direct spre locurile unde eram cazați. Ne-am despărțit de clujeni (aceștia plecând la o bucată de vreme) și de gazdele noastre, după care împreună cu Lukas’, Mioritics, V@lybra și Pistruiata, ne-am dus să mai căutăm câteva cutii prin parc pentru a putea rotunji suma la 1000. Cutia norocoasă a fost “Herăstrău Park- The small hill”. Găsită cu ajutorul lanternei de la telefon, fiindcă bezna era tot mai mare.

Yupiii, ieiiiii, și tot felul de exclamații de fericire, dar “Acum gata, haideți să ne odihnim“ spune V@lybra și mare dreptate mai avea. Cu regret ne luăm rămas bun de la Lukas’ și Mioritics luând calea odihnei.

Duminică :

Cum călătorului îi place să se trezească cu noaptea în cap, așa și noi. Facem bagajul, plătim camera și luăm calea unei noi cutii, “MfM: 3:10 to Yuma” a fost cea pe care am căutat-o. Când să declarăm “Gata“, ne dăm seama că a rămas un loc nepipăit și exact acolo era și cutia. De logat , am fi logat dar nu am avut unde, așa că facem poză să demonstrăm că am găsit cutia, o punem la loc și împreună cu nașii noștrii de geocaching mergem către “Constantin Tănase“ să vedem dacă este acasă. Atât de mult ne-a plăcut hintul că după doi ani ne-am întors să îi mai sunăm odată la poartă. De data aceasta am găsit cutia și bucuroși ne-am logat in ea.

Telefonul sună:

Issa Syssa: Hei bună dimineața

DanAL: Bună dimineața!…. Unde sunteți?

Issa Sysaa: Constantin Tănase

DanAL: Ați gasit-o? Unde mergeți după? Să ne putem întâlni!

Issa Sysaa: Mergem să logăm “Tuesday the 14th”!

DanAL: Aveți coordonatele?

Issa Sysaa: DAAAAAAA!!!

După preluarea celui de-al doilea apel transmitem și oiței locul întâlnirii. Ajungem unde ne îndrumau coordonatele și surpriză, descoperim că cutia este amplasată într-un local, iar localul închis. Păi bine măi nene, dar nu puteai pune si tu un orar în descrierea cutiei sau măcar la hint, să o fi căutat în cursul noții și nu dimineața pe răcoare. Dezamagiți mergem să căutăm “Mătăsari“, după care cutia finală de pe ziua respectivă “The Box v.8”

Aici avem noroc, este deschis. Intrăm cu mic cu mare, ne așezăm frumos la mese și cerem cutia. Odatl cutia așezată pe masă încep ustensilele inteligente să răsară de prin buzunare. Știință curată măi frate. Inrăm pe saitul “X”, facem smecheria “Y”, acum trebuie scuturată cutia dar, nu prea tare, dar nici prea încet și cel mai important, cu butoanele în jos. Ninik ,ninikutza….mai admirăm, mai ascultăm, mai cerem un hint la MoșIon, mai sucim niște butoane………. și gata! magia s-a produs prin deschiderea cutiei minunate. Ne logăm, facem poze, împărtățșim bucuria cu ownerul, după care ne dăm seama că timpul a trecut mult prea repede și trebuie să părăsim capitala.

A fost un week frumos, în care ne-am simțit excelent de bine alături de persoane dragi. Am găsit comori de tot felul, dar cele mai WOW, au fost cele care ne-au fost alături tot timpul. Vă mulțumim.

08/04/2017
Mentenanță buclucașă!

28.01.2017

Sibiu, -11 grade, o zi liberă pentru cei doi geocacheri . Își pun în gând să facă puțină mentenanță, iar Păltinișul le face cu ochiul . La ora 11 autobuzul plecă din gară aducându-le acestora surprizele zilei. Ajunși la munte, prima destinație a fost Schitul Păltiniș. Cutia avea un DNF (Didn’t Find It) așadar trebuia verificată. Ajunși în apropierea locului, părăsesc drumul și se afundă în zăpada neatinsă de om. Găsesc copacul ce adăpostea comoara, iar după câteva clipe de răscolit zăpada, își dau seama că lipsea cutia (cel puțin așa cred ei, însă se vor lămuri la primăvară când zăpada se va topi).

În Păltiniș vremea era mult mai frumoasă și cu câteva grade mai mult față de oraș, ceea ce i-au determinat să rămână mai mult decât și-au plănuit. Cum prima cutie a fost verificată, Larisa și Alin se îndreptă acum spre cutia Păltiniș care trebuia înlocuită. La cât de înaltă era zăpada, nu mai puteau pune cutia în același loc așa că aruncă fiecare privirea în jur și văd alt loc în care ar putea pune mica comoară. După 10 minute totul era gata, iar cutia reapărea mândră pe hartă. Drumul vechi le încântă privirea iar pașii lor calcă pe zăpadă bătătorită.

– Hai să vedem ce cutii apar cu probleme! spuse Larisa.

– Ar fi “Izvorul Hohe Rinne“ iar restul sunt în regulă, dar putem totuși să le verificăm, răspunde Alin. Ajunși la locul cutiei “Trecătoarea Cerbilor“ aceștia se apucă de ferit zăpada de la trunchiuriile copaciilor.

– Alin, ajungem iarăși să ne căutăm propriile cutii! Parcă îl aud iar pe Mio cum ne critică.

– Lasă-l că nu știe el ce facem acum .

Era clar, iarna este greu de căutat pe la rădăcinile copacilor mai ales când zăpada este de jumătate de metru. Și totuși cutia era la adăpost atât de zăpadă cât și de curioșii care puteau să o facă dispărută.

Fericirea se putea citi pe chipul celor doi când își aduceau aminte de cutiile puse pe lângă pârtia Oncești și de logurile acestora.

– Doamne Aline ,îți aduci aminte de “Grenada Ofensivă?“ Cum era logul acela care ne-a făcut să râdem cu lacrimi?

– Stai că-l citesc acum : “O…DA! Super distracție cu gașca {FTF} și la cutia asta! Dacă Alin nu-și cumpără GPS dedicat nici după cutia asta, înseamnă că trebuie să “aranjăm” următorul concurs cu premii 😉

Lăsând gluma la o parte, experiența așa în gașcă cu proprietarul nedumerit până la lacrimi … e de neprețuit.
Când Larisa a găsit “piatra dintre copaci”, am crezut că-i da cu ea în cap.

” :)) sper să nu-mi șterge-ți logul ăsta “… însă ați fost așa simpatici că nu m-am putut abține să nu pun un pic de sare pe rană.
PS. În primii mei 5 ani de geocaching am pus și căutat cutii cu un GPS de mașină … de’ați ști cât am sughițat anii ăia..

– Da, am fost de pomină atunci, iar după toată aventura asta a mai urmat și “Stația Meteo“, parcă și acum te văd când ai venit și mi-ai spus “Mami, ăștia ne-au luat piatra!”

– Nu-mi mai adu aminte! zise Alin zâmbind, nu degeaba cineva ne-a scris în log : “Aoleu! Unde-i piatra? Sigur au luat-o ăștia cu grătarele!” …asta poate dacă fripturiști erau din neamu lu’ Shrek.

Timpul a trecut și așa au ajuns la izvorul renumit din Păltiniș. Cu cutia pregătită, cei doi intră în pădurea înzepezită.

– Îți mai aduci aminte locul? întreabă Alin.

– Dacă nu mă înșel drept in față.

De căutat… au căutat, dar zăpada le-a venit de hac.

– Care era hintul?

– Care să fie Aline?!? A fost anul pietrelor !

După încă 10 minute de căutare, cei doi au amânat căutarea pentru primăvară , ajungând la concluzia că, dacă nu sunt cutii noi de căutat în împrejurimi, nu strică să ți-le cauți pe ale tale (asta dacă ai norocul să le și găsești ).

06/02/2017
GeoDacii`n misiune

Și cum strămoșii noștrii se trezeau cu noaptea în cap pentru a-și începe ziua, așa și noi ne strângem cu mic cu mare (3 persoane) să plecăm spre frații noștri din Caransebeș, că s-a dat sfoară în țară cum că ar fi mare eveniment unde se descopereau comori.

Și o luăm noi la pas (ne urcăm in mașină), și ne îndreptăm spre cetatea dacică din Tilișca unde căutăm comoara lui Csipike care nu mai putea de nerăbdare să vadă ce face aceasta. Toate bune și frumoase, ajungem la cetate (la ce a mai rămas din ea ) numărăm, socotim și găsim coordonatele. Ajungem la punctul final unde facem nițică gimnastică totul terminându-se cu logarea cutiei. Clic, clic… facem câteva poze, le încărcăm pe facebook să vadă frații noștri că suntem demni de încredere și o luăm din loc.

– “Ați găsit cacheul In memoriam lui Decebalus?” ne întreabă Csipike ,”Hai să trecem pe acolo!” . Deși monumentul nu se vede când ieși din Orăștie spre Spini, el este demn de toată admirația. Am căutat noi cutia dar fără nici un rezultat (nici Perretz, care a înlocuit ultimul cutia, nu ne răspundea la telefon) așa că am mai băgat o ședință foto,și pe aici ne-a fost drumul.

Cum am luat-o pe drumuri dacice trecem și prin ce a fost odată Colonia Ulpia Traiana Dacica Sarmizegetusa, din mașină uitându-ne la Forul Roman (cutia găsind-o cu un an în urmă).

Încă o dată dăm bice cailor (putere) unde ajungem de această dată la destinație culegând pe ici pe colo câteva comori. Ne mai întâlnim cu câțiva frați daci (Noemi. Crys10, Mr. Erikusz, Kary și Kafka 2007) luam ceva de-ale gurii, ne îndreptăm spre Pistruiata care era sechestrată la servici (iar noi armata mare ne-am dus să o eliberăm ) și luăm drumul muntelui să ne instalăm tabăra. Nu ajungem să facem mulți kilometri că îl vedem pe Tarabostes că trage de caii (putere) dreapta, facem și noi la fel să vedem ce se întâmplă. “ Mai vin niște frați de-ai noștri și să îi așteptăm, să mergem la tabără împreună ! ” zice mândru Tarabostes. Coloană mare dragi noștri de zicea-i că-i nunta împărătească, no fi fost nuntă, dar tot a fost importantă adunarea noastră .

Ajungem la locul taberei descărcăm “căruțele”, punem caii la păscut și trecem la ridicat corturile. Oameni harnici ne terminăm repede treburile, punem steagul în centrul taberei și-apoi întindem o masă îmbelșugată de îți ploua în gură la cum arăta. Facem vestitul foc de tabără și ne încingem la povești. Seara se lasă și odată cu ea vine și un friguleeeț de ne-a trimis pe cei mai mulți la culcușurile lor.

“– Vali, mai rămâi treaz? “ Întrebăm noi cei rămași “ Da! ” zice el “ Trebuie să vina Iepurele cu Miorița și vreau să îi aștept, dar fac un mic ocol și ajung mai târziu .” Ce ocol or fi făcut oamenii ăștia că mare parte din noi dormeam duși când au ajuns ei, dar să nu credeți că nu i-am auzit toată noaptea ce au vorbit. Dormeam, ne trezeau vocile lor, trăgeam o porție de râs, adormeam la loc și tot așa până dimineață .

– “ BĂIIIII!!!!! Mi-e sete și nu am ce sa beau!!!!!!!!!!!!! ” (chiar nu era suc de vreo 4-5 feluri, apă plată, minerală…. vișinată, bere la discreție, rachiu … lista este lungă, dar la ce beznă era chiar nu aveau cum să le vadă )

– BĂIIII Borca unde-i gemul de caise ??? Uite mă că nici măcar nu ne răspunde!

– Hai mă să facem cortul!

– Ce cort de c…t ai luat. Știu mă, lasă-mă, hai să mai încercăm. (menționăm că bătea un vânt ……)

– Asta-i capcana de Iepuri!!!! HA!!! HA!!! Ha!!!

– Dacă nu sunt la mine în pat până să răsară soarele, eu nu mai dorm toată ziua.” ( nu a mai durat mult și au căzut în fața soarelui )

La 7:30 Larisa deschide ochii și somnul fugeeeee și ce mai fuge. Liniște în tabără. Ce s-o fi întâmplat că după spusele lu Iepu ar trebui să fie cineva treaz, adicăa el. “ Hmmmm, am cu cine să îmi beau cafeaua?” Ies afară din cort și mă întâlnesc cu Lizuca dar nici urmă de Mioriță sau mai ales de Iepurș .

-“ Tu i-ai auzit azi noapte?” întreb eu pe Lizuca. Schimbăm câteva opinii, facem un plan de bătaie și “Stai să se mai trezească câțiva din tabără, să nu îi trezim pe toți” iar dorința noastră nu se lasă mult așteptată și încep capete să răsară din corturi iar noi două dăm o deșteptare ca la carte cu bătutul în oale chiar la capetele luminate ale celor doi întârziați. Dar ce să vezi măi nene, numai Mio se ridică cu mult efort, îmi aruncă o privire mustrătoare (îmi și vedeam pielea fluturând odată cu steagul din tabără ), își ia sacul de dormit și se mută 3 m de cort de unde nu mai reușește nimeni să îl miște până când am plecat după comori.

După micul dejun ni se împart papirusurile și purcedem la căutat comori. Luăm la pas Traseul Cuntu și vedem Sărutul Pomilor, Poenița Craiului, ajungem la vestita Paranghelie, pășim pe Vf. Seroni, întâlnim Pomul Nud și pe cei Trei Frați, dăm de Pomul cu Inimioară, găsim Darul Se Sub Brad și ne oprim la Cuntu pentru o bine meritată ședință foto.

– Începe să mi se facă foame! Ce facem mergem la tabără sau în oraș?
– Hai în oraș să mâncăm și poate ajungem să mai răscolim după ceva comori! “ Zis și făcut. Dacă pe munte a fost cald și bine înconjurați de umbra răcoroasă a copacilor, în oraș am dat de o zăpușeală de ne tăia respirația .

Ne dăm în Podul Balansoar, facem popas pe Podul Teiuș și ”Haideți odată să mâncăm, simt că leșin de foame!!!” se aude o voce, iar Tarabostes repede ne duce la Terasa Gugulanilor unde dăm comandă la hangiță de niște ciorbă, stinsă de o bere rece, că tare cald ne mai era.

Cu burțile pline, hidratați cum se cuvine ne îndreptăm spre Traseul Dâlmei, unde la Biserica de Lemn, sub privirile Sf. Citeh, găsim comoara dar asta nu este tot, Crângul Păsărelelor ne cheamă la ele de unde auzim din depărtarea timpului un șuierat de tren și ajungem la Podul CF ce odată făcea legătura dintre Caransebeș – Băuțar – Poarta de Fier – Zeicani – Hațeg – Subcetate, povestea acestor linii am ascultat-o mai îndetaliată La Grădini. Nici Halta Cazărmi nu a scăpat nescormonită de noi unde am așezat cubulețele pentru a afla locația finală a cufărului.

Încet, încet seara se lasă iar noi spre tabără ne îndreptam că foamea iar se făcea simțită iar de oboseală nu mai vorbim. Ajunși acasă suntem întâmpinați de o masă dacică de toată frumusețea. Unii mai au răbdare să își mai frigă un cârnaț sau o slană chiar și un piept de porc. Burdihanu-i plin, clătim gura cu apă sfințită, strângem masa și ne așezam în fața focului poate nu mai simțim vântul năprastic ce bătea . Uite și Iepurașu, mândru el tot, cum vine cu instrumentul de tortură auditivă și se chinuie să ne învețe el un cântecel frumușel poate, poate se prinde ceva de noi. Alin, să fie mai convingător scoate din buzunar aparatul adus din viitor și înregistrează mai bine de o oră tot ce ne învăța maestrul.

De învățat am învățat (că doar luasem notițe) și asta i-am demonstrat-o și Iepurașului “ Vrei sa fiii FTFeeee !!!! / Te OBSEDEAZĂ Ste-LE –LE /…………E musai să știi oare / Locul unde trebe s-ajungi / Ptiu (se scuipa ) să îmi (bip bip bip ) că am uitat ce mai vine !!!!!

Duminica a început în forță, repede am strâns corturile, am încărcat căruțele, curățenie în tabără și luarăm drumul TransBănățean dar nu înainte de a ne încerca puterile nasului la Capela “Dealul Crucii” unde a trebuit să identificăm patru arome de flori. Nasuri fine, problemă rezolvată rapid și p-aici ne-a fost drumul mai departe.

O oprire la Buchin, alta la Intersecția Ilova, o răcorire în râu la Slatina Timiș, mic popas La Căsuțe, ratăm Izvorul Slatina dar ne oprim la un mic CITO la Obelisc. Lume multă la Camping Trei Ape dar facem o mica abatere și la Trei Ape unde ne uitam la ceas și “Vai! Este târziu! Gata, nu mai pierdem timpul, ne mișcăm repede. “ Aici unii dintre noi rămân să servească prânzul iar noi o luam din loc crezând că ceilalți ne vor ajunge, dar nu a fost așa. Așadar ne continuăm drumul pe la WOLFSBERG, oprindu-ne să ne răcorim la Izvorul Semenic iar din cauza lui Alin și a aparatului adus din viitor ratăm Lacul Valiug și oprim la Cantonul Silvic. Aici ne luăm rămas bun de la Noemi, Mr. Erikusz, Crys10 și Kary, fiecare luând drumul spre casele lor. Cum drumul nostru trece prin Reșita nu puteam rata Muzeul Locomotivelor Cu Abur. Aici băieții caută cutia iar eu dau o fugă pe la vreo două locomotive unde fac câteva poze, ca amintire, cu promisiunea că vom reveni cu mai mult timp. La Brebu Monastery facem un mic popas unde printre doua îmbucături logăm cutia lui Dani Borca iar spre Brebu ne-a fost drumul.

Suspinând tragem toți concluzia că a fost un event diferit, foarte bine organizat, cu comori speciale, cu locuri în care poate în mod normal nu am fi ajuns … ce mai atâtă vorbă, totul a fost Wow !!!!

11/12/2016