— I wrote this one in English out of consideration for my (new) Bulgarian friends —

It was on those Friday evenings when you have tons of work, see that the clock is already showing 6PM and fell that there still is a lot to be done. I remembered all of a sudden that there a geocaching event tonight and I said I do my best to be there. So, I grabbed my backpack in a rush and rode my bike to the meeting place.

(a bit unusual for me) I arrive first so I got the chance to relax a bit and enjoy the atmosphere. In a couple of minutes, the Bulgarian organizers arrived and … we began the party with some local beers. Veli was a nice chat partner (as always). Unfortunately I found out that someone is stealing most of the caches in Sofia – sad story. We moved the discussion to the caches they found on that day: of course they were impressed by the creativity brought in the game by Paul; some other nice caches were mentioned and I was happy that their overall experience was very positive.

More faces appeared, some I did not see before – good sign, local geocachers seemed eager to meet each over. So we all meet the new knights (Arthur and Lancelot) and their lovely ladies. I was very glad to see the young generation plays something else than pokemon go 😉 . We had also the bald wise wizard from the Moshi team, master bricolage,  a 13 years old geocaching dinosaur, another young apprentice with high potential (237 fights won against mugglers) and last but not least the unmistakable ToughRock – a valet disguised as a guide.

I had fun. Honestly, I forgot how nice it is to have a chat among friends. If you feel the same as I did, we should organize events more often .. and let’s not forget what brought us tougher: geocaching.

Se făcuse ora 10 și trebuia să-mi duc copiii la culcare. Am zis să mai arunc un ochi la starea națiunii ‘go’, nu de alta dar se mai întâmplă să adorm înaintea copiilor și să nu mai apuc să setez reminder-ul (cel care îmi spune când pot colecta punctele din gym). Deschid aplicația și ..stupoare: după multe săptămâni aveam mai puțin de 10 gym-uri ocupate. Timpul optim al colectării era pe la 4 dimineața așa că trebuia să fac ceva repede să remediez situația. Și acum vine prima palmă a realității … nu cea virtuală: “Tati, vreau să dorm la tine in brațe!” zice fii-miu de aproape 5 ani. Îmi dau o palmă (virtuală de data asta) și las cucerirea gym-urilor pe dimineață.

Ne trezim la 7, pregătim ghiozdanele, pachetele cu mâncare, geci groase că.. brr… afară sunt 4 grade (mă întreb oare cât o să-mi reziste mâinile pe bicicletă, butonând telefonul tot drumul spre serviciu și ..oare cum o să mai joc când s-o lăsa frigul de-a binelea, că până acum combinația cu bicicleta a mers perfect). Ieșim pe ușă; până la ieșirea din bloc se activează și GPSul și pornește și aplicația. Mai pot bifa 2 poke-stop-uri în drum spre școală.

După ce-mi las copiii la școală, rezolv și al 10-lea gym lipsă, colectez punctele și mai ‘cumpăr’ încă 50 de locuri pentru a mai jogla și cu alți pokemoni; nu de alta însă mai am 2 upgrade-uri și fac tot podex-ul de Europa și parcă ar mai merge ceva spațiu de manevră să mai încerc combinații noi. Îmi încep drumul de 7+ km spre serviciu. Mai prind vreo 2-3 pokemoni până ajung la urmatorul gym (trebuie să ai macar 14-15 gym-uri ca să stai liniștit ca atunci când e timpul optim să ai cel putin 10 și să iei maxim de puncte). Găsesc repede combinația bună și iau 500+ pe fiecare bătălie, în 5 ture mai adaug un nivel turnului și îmi setez urmatoarea țintă. Pedalez energic ca să mai aduc ceva căldură până la degete și …pafff…a doua palmă a realității: moare telefonul!

(paranteza mare: în 2 luni de joacă, am reușit să distrug complet bateria telefonului. Azi mi s-a inchis telefonul când bateria era la 75%. În general nu ține mai mult de 15-20 min cu GPS și pokemon go pornite. Bineințeles că folosesc și o baterie externa – ca orice poke-vânator încercat, însă după îndelungile utilizări am bușit și cablul usb și cred că și mufa telefonului).

Conectez bateria externă, repornesc telefonul (ce să vezi – mai avea 60% din baterie!). Ajung la următorul gym (însă nu remarc că ieșise cablul din telefon pe drum), pornesc primul atac și … victima moare din nou! Văd cablul de la bateria externă atârnând și … mă umflă un râs din ăla de te dor fălcile.

Mă adun, arunc telefon în ghiozdan, încalec bicicleta, ridic privirea din pamânt și zâmbesc larg – pentru prima dată pe ziua de azi văd cerul. There is a real world out there!!!

— si acum revenind la titlu  —

For the record – mă joc geocaching de vreo 10 ani, pokemon go de mai bine de 2 luni, sunt gamer înrăit de mic copil (însă încerc să mă tratez)

Pokemon Go m-a intrigat cu tot succesul lui și am zis că trebuie să-l încerc, să vad și eu ce atâta vâlvă în jurul acestui fenomen. Idea de a te plimba ca să gasești monstruleți a mers mână în mână cu biciclitul meu zilnic și cu cheful de a mă ridica cât mai des din scaunul corporatist. Așa că mi-am instalat aplicația și am pornit joaca. Totul a mers destul de intuitiv.

Cam așa a fost și în geocaching: mă plimbam cu un prieten prin oraș când îmi zice el așa dintr-o dată: “Hai să mă ajuți să caut o comoară”. Văd ca-și pornește GPS-ul și mă duce către un punct anume după hartă. Ajunși în locația dorită, începem să căutăm o cutie (comoara) folosind niște indicii.

Partea inițială este intuitivă în ambele jocuri, însă iți trebuie ceva studiu pentru a deveni competitiv. Așa cum în pokemon go înveți că există tipuri de pokemoni care au diferite abilități, așa și în geocaching afli că sunt mai multe tipuri de cutii, de diferite mărimi, care sunt mai mai ușor sau mai greu de găsit (dificultate). Găsirea nesturilor si stategia de a captura/crește gym-uri poate fi comparată cu rezolvarea unui mister/puzzle/wherigo în geocaching. Stategii jocurilor vor găsi satisfacție în ambele tabere, însa cred eu că în geocaching posibilitățile de a surprinde plăcut jucătorul sunt în număr sensibil mai mare. Este o matematică în a ști/găsi moveset-ul ideal sau cel mai bun tip de pokemon care să-l învingă pe un altul, însă în geocaching această “matematica” este adusă la nivel de arta – sunt puzzle-uri care să-ți pună mintea la lucru și să te țină captive zile și chiar luni întregi (îmi aduc azi aminte cu plăcere de rezolvarea unei crime, care m-a purtat prin oraș timp de vreo 6 luni).

Psihologia de a te ține ‘captiv’ e bine implementată în ambele locuri: “Go and catch them all!” și a-ți completa podex-ul + toate medaliile obținute dacă îndeplinești anumite criterii, are în geocaching echivalentul statisticilor care te fac să tot cauți până iți completezi matricea de cutii găsite de diferite dificultăți și tipuri de teren; echivalentul ‘medaliilor’ este idea de ‘suvenir’. Modul de a te face să continui și când ai crezut că ai descoperit tot, e bine implementată în ambele locuri, dovadă că lucrurile au fost făcute cu cap și pricepere.

În ambele jocuri idea de bază este de a te scoate din casa. În pokemon go stai cam mult cu nasul în telefon, în geocaching te mai uiți doar din când în când să vezi care e calea optimă de a ajunge la țintă. Capturarea pokemonilor e mult mai ușoară în comparație cu găsirea fizică a comorii în geocaching. Probabil că o să vezi mai mulți jucători dacă apare un Dragonite în Parcul Izvor comparând cu apariția un nou geocache în aceeași zonă, însă efervescența și flow-ul de adrenalină cred că sunt comparabile.

Aș mai adaugă și că in pokemon go tinzi să parcugi cam aceleași căi bătătorite, pe când în geocaching mereu umbli după ceva nou. Atât pokemonii cât și geocache-urile sunt la coordonate fixe GPS, numai că cutii sunt acolo pe vecie, nu ca mostrii care dispar în maxim 15 minute. În geocaching nu o să superi că Niantic a blocat iar accesul la API și nu mai ai hărți exacte, harta cu geocache-urile e disponibila oricând din mai multe aplicații. În pokemon go ești limitat la zonele urbane unde producatorul jocului a ales să pună punctele de interes, în geocaching cutii sunt ascunse de jucătorii – pot fi oriunde pe glob, de ce mai multe ori în locații care au o poveste aparte.

Poate fi comparația între o iubire de-o vară și una de-o viața, o prăjitură de la Capșa și cea făcută de mama acasă, un joc de noapte târzie împărtășit cu amici la miezul nopții în Herăstrău și un alt fel de joacă ce se împletește cu tot felul de pasiuni de tip outdoor (colindat prin parcuri, păduri, străduțe uitate, munte sau malul mării).

Daca tot sunteți cu telefonul în mână și GPS-ul pornit, vă încurajez să le încercați pe amândoua și să vă convingeți singuri care se muleaza mai bine stilului vostru. Si…nu uitați de cer 🙂  E o lume acolo în afara realității telefonului care merită descoperită.

După ce am sărbătorit la Bran 15 ani de la prima cutie publicată in România, ne-am zis că pe drumul de întoarcere să mai facem o drumeție și ne-am îndreptat spre Bucegi – Lacul Scropoasa pentru a cauta cutiile din zonă. Auzisem povești frumoase despre zonă si despre ‘trail’-ul de acolo, așa că din Sinaia am luat-o pe drumul de Pucioasa.

Era un început de aprilie, 20 de grade in București, însă pe crestele Bucegilor încă mai era zapadă – așa că drumul forestier spre Cabana Scropoasa a fost cam dificil (nu l-aș recomanda cuiva cu o masina cu garda joasa sau fara un scut serios). Pana să ajungem la cabana ne-am oprit la cutia ‘7 izvoare’ – ne-a placut locația, descriera și am fost placut surprinși si de cutia care era într-o stare foarte bună. Ne-am continuat drumul pâna la cabană, unde am lăsat mașina si ne-am început aventura.

Peisajul este magnific, lacul Scropoasa era de un verde de smarald. Am făcut poze si ne-am oprit la cutia lui mouse “Amazing Machinery #3 Scropoasa Dam 1930”. Am găsit cutia relativ ușor folosind spoilerul. Și descrirea acestei cutii este una foarte buna … nu a mentionat însa de peisajul parcă rupt din filmul “Lord of the rings” – sigur dwarfi ar fi iubit acest lacaș!

Am pornit apoi pe traseul pavat cu geocache-uri de Lukas si ai lui prieteni munțomani. Am gâfâit un pic la urcuș si ne-am împotmolit exact la prima cutie! Este adevarat că are 4 stele la dificultate, însă ne credeam viteji! După vreo 15 minute de gândit-răscolit-gândit, zicem noi că am intuit ascunzătoarea; au urmat alte 10 minute de căutari și …nimic. Am avut noroc că exista semnal GSM în zonă și l-am putut suna pe propietar. Ne-a confirmat că idea noastră era corectă, ne-am mai dat câteva indicii despre locul ascunzători … însă am ajuns împreuna la concluzia că a dispărut cutia. Cu permisiunea lui Lukas am pus ceva nou, păstrând idea inițială. Am plecat de-acolo un pic îndoit si sperând să fi evitat (deja faimosul) sindrom Cuca.

“Pădurea nebună” a fost mai puțin solicitantă decât urcușul abrupt. Am coborât apoi vijelios în Cheile Oarzei (altă locație mirifică). Podețul peste râu era rupt, însă eram experți în a sări pe pietre. Calea cea roz nu mi s-a arătat din prima, însă după ce am găsit-o, căutarea nu a fost grea – mai ales că aveam și spoiler-ul.

Am coborât domol pe cărare pâna ce am ajuns la “Escalada”. Dromihete s-a voluntariat să urce, eu m-am rezumat la a face poze. După vreo 10 minute nu găsite cutia, așa ca am urcat și eu. Ne-a mai luat mai bine de alte 5 minute s-o dibuim, însă în echipă am fost mai eficienți. Ne-a placut și senzația de a fi acolo sus … lânga banda transportoare. La “Rocky” nu am avut nevoie de Rambo pentru că spoiler-ul ne-a facut misiunea ușoară, mai greu a fost însă la  “Valea Ialomiței” – a fost mai dificil să traversam râul decât în Cheile Oarzei + am tot bâșbâit până am localizat spoiler-ul. La “Tabăra Vânatorul” am fost nevoiți să-l sunam din nou pe Lukas care ne-a confirmat că locul în care era pusa cutia nu mai există – așa că am folosit ultima cutie din dotare și am înlocuit geocache-ul lipsă.

Până la mistere era cam mult de mers și se facea și târziu, așa că ne-a decis să ne întoarcem la mașina, să facem bucla pe șosea și să încercăm un FTF la night cache.

Cred ca ne-a luat cam 4 ore spre 5 tot traseul pe jos (cu tot cu căutatul cutiilor). Diferența de nivel de vreo 400+ m pe care trebuie s-o urci si cobori de vreo 4 ori (punctul cel mai înalt fiind la “Pădurea nebună”, cel mai jos “Tabăra Vânatorul”). Drumeția este placută, locurile pitorești – ușor de convins si prietenii non-geocacheri să vă urmeze intr-o aventură.

Am ajuns la mașina aproape de apus, drumul înapoi în civilizație a fost nu prea ușor pentru că avea parțial zăpadă, băltoci și noroi. Am ajuns dupa vreo oră la “Tabăra Cerbul”. Era deja noapte și …ne latra un câine cu patos. Am gasit cutia relativ repede și am decis să ne încercăm norocul la night cache. Din păcate nu există un waypoint care să sugereze punctul de plecare, așa că noi am mers de-a dreptul de la Tabăra Cerbul către punctul de start. Fiind aproape beznă, nu am realizat în ce ne-am băgat: am coborât o pantă de 45% până la râu, pe care l-am traversat pe pietre (râul deja nu mai este mic aici, aventura a fost de 5 stele); am urcat o pantă echivalentă pâna la …un drum forestier! Cred că de aici a vrut Lukas să începem. Ne-am îndreptat către GZ, am fost bucuroși ca am găsit și primul semn, însă … cuiul fusesem înghițit de copac, iar pânza reflectorizantă abia de se mai vedea. Am bramburit prin pădure alte 20 de minute căutand următorul semn când … am auzit zgomote destul de aproape de noi. Ne-au sticlit ochii și într-o facțiune de secundă deja alergam spre râu. Am coborât în goană, am traversat pe un buștean, am urcat la mașină și …  am ajuns teferi da’ cam fără suflare.

Una peste alta, a fost o aventură de neuitat ce a avut de toate: drumeție, peisajele superbe, cutii ingenioase, adrenalină si prieteni de nădejde. Mulțumim frumos că ne-ați adus aici!